„Nu poți fi bunică în blugi!” – Povestea unei femei care refuză să îmbătrânească după reguli străine

— Mamă, serios acum, nu poți merge la serbarea lui Vlad în blugi! Ce o să zică ceilalți părinți? Ce fel de bunică ești tu?
Vocea Irinei răsună tăios în bucătăria mică, plină de miros de cafea și pâine prăjită. Mă uit la ea peste ochelari, încercând să-mi ascund zâmbetul amar. Îmi trag blugii pe mine cu încăpățânare, ca și cum ar fi armura mea împotriva lumii.
— Sunt bunica lui Vlad, nu a vecinilor, îi răspund încet, dar hotărât.
Irina oftează teatral și-și freacă fruntea.
— Nu înțelegi! Toate bunicile vin cu fuste lungi, cu baticuri, cu prăjituri făcute în casă. Tu vii cu blugi rupți și cu căștile la gât!
Simt cum mă strânge ceva în piept. Nu e prima dată când auzim discuția asta. De fiecare dată când încerc să fiu eu însămi, Irina mă trage înapoi spre imaginea aceea de „bunică adevărată”, pe care o vede peste tot: la televizor, la vecine, la rudele din provincie.
— Irina, am 58 de ani, nu sunt bătrână! Nu vreau să mă ascund sub fuste groase și să mă prefac că nu mai am voie să trăiesc.
Ea ridică din umeri, resemnată.
— Faci ce vrei, dar să nu te miri dacă lumea te privește ciudat.
Mă doare mai mult decât aș vrea să recunosc. M-am luptat toată viața cu etichete: „fata cuminte”, „soția devotată”, „mama responsabilă”. Acum, când aș vrea să respir puțin aer pentru mine, mi se cere să devin altceva: bunica tradițională.
Mă uit la poza de pe frigider: eu și soțul meu, Doru, la mare, acum douăzeci de ani. Eram tineri, râdeam mult, visam la o viață plină de aventuri. Doru a murit acum cinci ani, iar de atunci am simțit că lumea s-a strâns în jurul meu ca o haină prea mică. Am început să port blugi din nou, să ascult muzica tinereții mele, să merg la film cu prietenele mele – Maria și Camelia – două femei la fel de „nepotrivite” ca mine.

Într-o seară, după o ceartă cu Irina, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu. Poate că ar trebui să renunț la blugi și la libertate pentru liniștea familiei. Dar apoi Vlad a venit lângă mine și m-a întrebat:
— Bunico, de ce ești tristă?
L-am privit și i-am zâmbit.
— Pentru că uneori oamenii mari uită cum e să fii fericit.
El m-a îmbrățișat strâns.
— Eu te iubesc așa cum ești.

A doua zi am mers la serbare în blugi. Am simțit privirile celorlalte mame și bunici – unele dezaprobatoare, altele curioase. Dar Vlad a alergat spre mine și m-a luat de mână cu mândrie.
— Uite-o pe bunica mea! Ea știe toate melodiile lui Smiley!
Toată lumea a râs. Irina s-a uitat la mine cu un amestec de jenă și dragoste.

Seara, când am ajuns acasă, Irina a izbucnit:
— Mamă, nu poți fi mereu altfel! Oamenii vorbesc!
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Irina, toată viața am făcut ce trebuie pentru ceilalți. Acum vreau să fac ceva pentru mine. Nu vreau să mă prefac că sunt altcineva doar ca să nu vorbească lumea.
Ea a tăcut mult timp. Apoi s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Poate ai dreptate… Poate eu sunt cea care trebuie să învețe ceva nou.

Dar nu e ușor. În fiecare zi simt presiunea asta: vecina Ileana mă întreabă dacă nu mi-e rușine să merg la piață în blugi; sora mea mai mare, Lenuța, îmi spune că „nu mai am vârsta”; chiar și preotul din sat m-a privit lung când am venit la biserică fără batic.

Maria râde mereu:
— Lasă-i să vorbească! Noi știm cine suntem!
Dar uneori mă simt obosită de atâta luptă. Mi-e dor de Doru. El mă făcea să cred că pot fi orice vreau.

Într-o duminică am mers cu Vlad în parc. Ne-am dat pe tobogan și am râs până ne-au durut obrajii. O femeie în vârstă s-a uitat la mine dezaprobator:
— Nu vă e rușine? Sunteți bunică!
Am zâmbit larg:
— Tocmai de asta mă dau pe tobogan!

Seara i-am povestit Irinei.
— Mamă… poate că ai dreptate. Poate că bunicile pot fi oricum vor ele.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să schimb mentalitatea celor din jur. Dar știu că Vlad mă iubește așa cum sunt și că fiecare zi trăită pe bune e o victorie mică împotriva fricii de a fi judecat.

Oare câte femei ca mine se ascund sub fuste groase și zâmbete resemnate? Oare câte dintre noi ar vrea să-și trăiască viața după propriile reguli? Voi ce ați face în locul meu?