„Nu mai pot, Sorine!” — Povestea unei femei care a spus „nu” sacrificiului fără sfârșit

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot! — am țipat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce el stătea în pragul ușii, cu privirea rece și mâinile strânse în pumni.

Era trecut de miezul nopții. Mama lui, tanti Viorica, tocmai avusese încă un episod. Urlase la mine că vreau să o otrăvesc, aruncase farfuria cu supă pe jos și apoi se încuiase în baie, unde plângea și lovea în ușă cu pumnii. Eu tremuram de epuizare, încercând să-mi adun gândurile. De două luni, viața mea nu mai era a mea. De fapt, poate niciodată nu fusese.

Sorin a oftat adânc și a spus pe un ton tăios:
— Dacă tu nu poți avea grijă de mama, atunci nu știu ce rost mai are totul între noi. Eu nu pot s-o duc la azil! E mama mea!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Douăzeci de ani de căsnicie, douăzeci de ani în care am crescut împreună doi copii, am trecut prin lipsuri, prin boala tatălui meu, prin pierderea locului meu de muncă. Dar niciodată nu m-am simțit atât de singură ca acum.

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Sorin s-a apropiat, dar nu ca să mă mângâie, ci ca să-mi spună:
— Dacă nu vrei să ai grijă de ea, atunci divorțăm. Nu pot să trăiesc cu cineva care nu are inimă.

Mi-am șters lacrimile cu dosul palmei și am privit spre poza noastră de la nuntă, agățată pe perete. Eram tineri, fericiți, plini de speranță. Unde dispăruseră toate astea?

A doua zi dimineață, copiii noștri, Andreea și Vlad, au venit la bucătărie. Vlad m-a întrebat:
— Mama, ce s-a întâmplat aseară? Te-am auzit plângând.

Nu am putut să-i răspund. Cum să-i explic unui adolescent că tatăl lui mă acuză că nu sunt destul de bună pentru familia lui? Că nu mai pot duce povara unei femei bolnave care mă urăște fără motiv?

Sorin a plecat la serviciu fără să mă salute. Am rămas singură cu tanti Viorica, care mă privea suspicioasă din fotoliu.
— Ce te uiți așa la mine? Vrei să mă trimiți la nebuni? — a zis ea brusc.

Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc din nou. Am încercat să-i dau pastilele prescrise de medicul psihiatru, dar le-a aruncat pe jos.

În acea după-amiază am sunat-o pe sora mea, Mariana.
— Nu mai pot, Mariana! Simt că o iau razna! Sorin vrea să divorțeze dacă nu am grijă de maică-sa.

Ea a oftat la celălalt capăt al firului:
— Nu ești obligată să-ți distrugi viața pentru nimeni. Nici măcar pentru soacra ta. Spune-i clar lui Sorin: ori găsiți o soluție împreună, ori fiecare merge pe drumul lui.

Dar cum să-i spun asta unui bărbat crescut cu ideea că femeia trebuie să se sacrifice mereu? În satul nostru din Bărăgan, toată lumea știa: nora bună e cea care își îngrijește soacra până la capăt. Altfel e „fără suflet”.

Seara, când Sorin s-a întors acasă, l-am așteptat în bucătărie.
— Trebuie să vorbim.

El s-a așezat la masă fără să mă privească.
— Nu mai pot continua așa. Am nevoie de ajutor. Nu pot fi asistent medical, bucătăreasă și menajeră pentru mama ta la nesfârșit. Am și eu o viață!

Sorin a ridicat tonul:
— Dacă tu ai fi bolnavă, crezi că mama ar lăsa-o pe drumuri?

Am izbucnit:
— Dar eu nu sunt mama ta! Eu sunt soția ta! Și am ajuns să nu mai știu cine sunt!

A urmat o tăcere grea. În zilele următoare, tensiunea a crescut. Tanti Viorica era tot mai agresivă. Într-o noapte m-a trezit urlând că vreau s-o omor. Copiii au început să evite casa. Andreea s-a mutat la o prietenă sub pretextul că are nevoie de liniște pentru BAC.

Într-o dimineață l-am găsit pe Sorin împachetându-și hainele.
— Plec la mama cu tot cu ea. Tu fă ce vrei.

Am simțit un gol imens în stomac. A plecat fără să se uite înapoi.

Au urmat zile lungi și grele. Vecinele mă priveau cu milă sau cu reproș când ieșeam la poartă.
— Săraca Viorica… uite ce noră a nimerit! — șopteau unele.

Am început să merg la psiholog. Am aflat că nu sunt singura femeie care trece prin asta. Că nu e vina mea că nu pot salva pe toată lumea.

După două luni, Sorin m-a sunat:
— M-am gândit… poate ar trebui totuși s-o ducem pe mama la un centru specializat. Nu mai rezist nici eu.

Am simțit o ușurare amară. Dar ceva se rupsese definitiv între noi.

Acum stau singură în casă și mă gândesc: oare câte femei ca mine trăiesc cu povara asta? Oare chiar trebuie să ne sacrificăm până la capăt pentru ceilalți? Sau avem dreptul să spunem „ajunge”? Ce credeți voi?