„Nu mai e casa ta, mamă” – Povestea unei mame alungate de propria fiică

— Nu mai e casa ta, mamă!
Cuvintele Anei au căzut ca un trăsnet, rupând liniștea serii. Stăteam în hol, cu valiza la picioare, iar obrajii îmi ardeau de rușine și neputință. Ușa s-a trântit în urma mea, iar ecoul ei părea să-mi răsune direct în inimă.

Nu mi-aș fi imaginat niciodată că voi ajunge aici, la 63 de ani, să fiu alungată din propriul apartament, cel pe care l-am dăruit cu atâta dragoste fiicei mele. Mă numesc Elena Popescu și povestea mea nu e una rară, dar e a mea, cu toată durerea și speranța pe care le port.

Totul a început cu un an în urmă, când Ana, singura mea fiică, a venit la mine cu ochii plini de lacrimi și vocea tremurândă:
— Mamă, nu mai pot sta cu Mihai. Ne certăm mereu, nu mai suport. Am nevoie de un loc al meu…

Am simțit atunci că trebuie să o ajut. Ce mamă nu și-ar ajuta copilul? Am decis să-i trec apartamentul pe nume, un apartament modest cu două camere în cartierul Drumul Taberei, dar era tot ce aveam după o viață de muncă la fabrica de textile. Mi-am spus că nu contează actele, că sângele apă nu se face.

Primele luni au fost liniștite. Ana părea recunoscătoare, mă ajuta la cumpărături, găteam împreună și râdeam ca pe vremuri. Dar încet-încet, lucrurile s-au schimbat. A început să vină tot mai târziu acasă, să vorbească la telefon pe ascuns și să mă evite.

Într-o seară, am auzit-o certându-se cu cineva la telefon:
— Nu pot să scap de ea! Da, încă stă aici…

M-am prefăcut că nu aud, dar inima mi s-a strâns. Începuse să aducă acasă prieteni noi, oameni pe care nu-i cunoșteam și care mă priveau ca pe o intrusă în propria casă. Într-o zi, am găsit o scrisoare de la bancă: Ana făcuse un credit pe apartament fără să-mi spună nimic.

— Ana, ce se întâmplă? De ce ai nevoie de bani?
— E viața mea, mamă! Nu mai ești responsabilă pentru mine!

Am simțit cum distanța dintre noi crește cu fiecare zi. Îmi era dor de fata mea blândă și veselă. Într-o duminică dimineață, când am încercat să vorbesc cu ea despre grijile mele, a izbucnit:
— Nu mai pot! M-am săturat să te văd mereu aici! Ai zis că-mi dai apartamentul ca să am liniște. Te rog… pleacă!

Am rămas fără cuvinte. Am încercat să-i explic că nu am unde să mă duc, că pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și mâncare. Dar Ana era hotărâtă. În două zile mi-a făcut bagajul și m-a condus la ușă.

— Îmi pare rău… dar nu mai pot trăi așa.

Am coborât scările blocului cu valiza grea și sufletul sfâșiat. Am sunat-o pe sora mea, Mariana, care locuiește la marginea Bucureștiului. M-a primit pentru câteva zile, dar nici ea nu are spațiu sau bani suficienți pentru încă o gură de hrănit.

Zilele au trecut greu. M-am plimbat prin parcuri ca să nu stau toată ziua în casa Marianei. Odată am trecut pe lângă blocul meu vechi și am văzut lumina aprinsă la fereastră. Mi-am imaginat-o pe Ana râzând cu prietenii ei noi și m-am întrebat dacă mă mai pomenește vreodată.

Am încercat să vorbesc cu ea la telefon:
— Ana… te rog…
— Mamă, te rog să nu mă mai suni. Am nevoie de spațiu.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am mers la un avocat să întreb dacă pot face ceva. Mi-a spus că nu am nicio șansă: actul de donație e clar, apartamentul îi aparține Anei acum.

Într-o zi ploioasă de noiembrie am mers la biserica din cartierul unde crescusem. M-am așezat pe o bancă și am plâns în tăcere. O bătrână s-a apropiat de mine:
— Ce ai pățit, maică?
I-am povestit totul printre suspine.
— Sufletul copilului e greu de citit… dar poate va veni vremea când va regreta.

Mi-am găsit un loc la un azil de bătrâni din Voluntari. Nu e ușor – mi-e dor de mirosul cafelei din bucătăria mea, de florile din balcon și de vocea Anei când era mică. Uneori visez că vine la mine și își cere iertare.

Multe colege din azil au povești asemănătoare: copii care au uitat de ele după ce au primit totul. Ne adunăm seara și ne povestim durerile ca să ne alinăm una pe alta.

Mă întreb adesea: unde am greșit? Am iubit prea mult? Sau lumea s-a schimbat atât de mult încât dragostea de mamă nu mai valorează nimic?

Dacă ați fi fost în locul meu… ați fi făcut altfel? Credeți că merită să mai sper că Ana se va întoarce vreodată la mine?