„Nu mă mai întorc niciodată, orice-ar fi!” – Povestea unei femei care și-a regăsit demnitatea

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am izbucnit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce împachetam în grabă hainele fetiței mele și câteva lucruri personale. Era o dimineață de sâmbătă, iar Bobby și mama lui erau la piață. Inima îmi bătea nebunește, de parcă ar fi vrut să-mi spargă pieptul. M-am uitat în jurul casei care nu fusese niciodată a mea, deși locuiam acolo de aproape șapte ani.

M-am căsătorit cu Bobby din dragoste, sau cel puțin așa am crezut la început. El era băiatul liniștit din blocul vecin, mereu politicos, mereu cu o vorbă bună. După nuntă, totul s-a schimbat. Mama lui, doamna Stela, a insistat să ne mutăm la ei „ca să nu aruncăm banii pe chirie”. Am acceptat, deși mama mea, Elena, m-a avertizat: „Nu e bine să stai cu soacra. O să-ți fie greu.” Am râs atunci. Ce putea fi atât de rău?

Primele luni au fost suportabile. Dar încet-încet, doamna Stela a început să-și arate adevărata față. „Nu știi să gătești ca lumea”, „Fata asta nu e îmbrăcată destul de gros”, „Bobby muncește toată ziua și tu ce faci?” – replici aruncate zilnic, ca niște ace. Bobby nu spunea nimic. Uneori părea că nici nu mă aude. Alteori îmi spunea doar: „Las-o, așa e ea.”

Când am rămas însărcinată cu Maria, am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar presiunea a crescut. „Să nu faci gălăgie noaptea, că-l deranjezi pe Bobby”, „Nu-i da lapte praf, că nu-i sănătos”, „Lasă copilul la mine, tu du-te și spală vasele.” Mă simțeam ca o servitoare în propria viață. Mama venea uneori să mă vadă și mă întreba cu ochii plini de grijă: „Ești bine?” Eu zâmbeam fals și spuneam că da.

Într-o seară, după ce Maria a făcut febră mare și eu am stat cu ea toată noaptea, Bobby a venit acasă și m-a întrebat de ce nu e cina gata. I-am spus că am stat cu copilul bolnav. S-a uitat la mine ca la un obiect stricat: „Nu știu ce te plângi atâta. Mama ta n-a crescut copii?”

Am simțit atunci cum ceva se rupe definitiv în mine. În noaptea aceea am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Unde era fata veselă care visa la o familie fericită?

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu Bobby:
— Bobby, nu mai pot așa. Simt că mă sufoc aici.
— Ce ai iar? Nu-ți convine nimic! Ai tot ce-ți trebuie: casă, masă, copil sănătos.
— Dar nu am liniște! Nu mă simt respectată!
— Ești prea sensibilă. Toate femeile trec prin asta.

Am tăcut. Știam că orice aș spune nu contează. Pentru el și pentru mama lui eram doar o anexă utilă.

În ziua aceea am sunat-o pe mama:
— Mamă, pot să vin la tine? Nu mai rezist.
— Vino oricând, fata mea! Te aștept.

Și iată-mă acum, împachetând în grabă, cu inima strânsă de frică și rușine. Mi-era teamă de reacția lor când vor vedea că am plecat fără să spun nimic. Dar mi-era și mai teamă că dacă rămân, o să mă pierd pe mine pentru totdeauna.

Am ieșit pe ușă cu Maria de mână și două genți mari. Am chemat un taxi și am privit pentru ultima dată casa aceea rece. În drum spre mama, Maria m-a întrebat:
— Mami, unde mergem?
— Acasă la bunica Elena, iubita mea.

Mama m-a primit cu brațele deschise și lacrimi în ochi:
— Of, copila mea… De ce ai stat atât?
— Mi-a fost frică… Să nu fiu judecată… Să nu rămân singură…

Au trecut două săptămâni de atunci. Bobby m-a sunat de zeci de ori. La început a țipat la telefon:
— Cum ai putut să pleci așa? Ce-o să zică lumea?
Apoi a încercat să mă convingă:
— Hai acasă! Fără tine nu e la fel…
Dar eu știu că fără mine e doar mai greu pentru el și mama lui, nu mai comod.

Doamna Stela mi-a trimis mesaje pline de reproș:
— Ești nerecunoscătoare! Bobby ți-a dat totul! Cine te mai ia cu copil după tine?

Dar mama mi-a spus ceva ce n-o să uit niciodată:
— Mai bine singură decât nefericită lângă cineva care nu te respectă.

Încerc să-mi găsesc un job. Nu e ușor cu un copil mic și fără sprijin financiar. Dar pentru prima dată după mult timp simt că respir. Maria râde din nou și se joacă fără teamă. Eu încă mă trezesc noaptea speriată că cineva o să-mi spună că nu fac bine ce fac… Dar încet-încet mă vindec.

Multe prietene mi-au spus că exagerez. Că așa e viața în România: femeia trebuie să rabde pentru familie. Dar eu nu mai vreau să rabd umilința.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câte au curajul să plece? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face?

Poate că nu voi avea niciodată tot confortul material pe care îl aveam acolo… dar am liniște și demnitate. Și asta valorează mai mult decât orice casă sau masă pusă la dispoziție de altcineva.