Nu i-am spus soțului meu cât câștig – acum sunt singură, dar am găsit liniștea

— Cât ai primit luna asta, Irina? m-a întrebat Mihai într-o seară, în timp ce răsfoia facturile de pe masă. Vocea lui era calmă, dar ochii îi trădau neliniștea. Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la el și am mințit fără să clipesc: — Cam la fel ca luna trecută, vreo trei mii.

Adevărul era că primisem o mărire substanțială la birou. După ani de muncă și nopți nedormite, șefa mea, doamna Popescu, mă chemase în biroul ei și îmi spusese: „Irina, meritai asta de mult. Ești pilonul nostru.” Am simțit atunci o bucurie pe care nu o mai trăisem de mult. Dar acasă, bucuria s-a transformat în teamă. Mihai avea mereu impresia că banii lui sunt mai importanți, că el ține familia pe linia de plutire. Dacă ar fi aflat că eu câștig mai mult decât el, s-ar fi simțit rănit. Știam asta din felul în care vorbea despre colegii lui: „Ce bărbat e ăla care lasă femeia să aducă mai mulți bani în casă?”

Așa a început totul: cu o minciună mică, dar necesară. În fiecare lună puneam diferența într-un cont separat, pe care îl deschisesem pe numele meu înainte de nuntă. Nu era vorba de lăcomie sau egoism; era singura mea cale de a avea o plasă de siguranță. Într-o lume în care totul părea să se clatine – joburi pierdute, crize economice, certuri din nimic – simțeam că trebuie să am ceva doar al meu.

Dar minciuna a crescut ca o umbră între noi. Mihai a început să devină suspicios. Seara, când veneam târziu de la serviciu, mă întreba cu subînțeles: — Iar ai stat peste program? Sefii tăi chiar nu pot fără tine? Încercam să glumesc: — Poate mă fac șefă într-o zi! Dar el nu râdea niciodată.

Într-o duminică, la masa de prânz cu părinții lui, soacra mea a aruncat o remarcă: — Irina, tu nu te gândești să faci un copil? Nu poți munci toată viața ca un bărbat! Mihai a râs și a zis: — Las-o, mamă, că ea aduce bani buni acasă! Am simțit cum mi se taie respirația. Dacă ar fi știut adevărul…

Au urmat luni întregi de tensiune mocnită. Mihai devenea tot mai irascibil. Orice discuție despre bani se transforma într-o ceartă. Într-o seară, după ce am plătit rata la apartament din contul comun, Mihai a izbucnit: — Nu înțeleg unde se duc toți banii! Tu chiar nu poți să fii mai transparentă? Ai ceva de ascuns?

Atunci am simțit că nu mai pot. M-am ridicat de la masă și am spus: — Da, am ceva de ascuns. Câștig mai mult decât tine de aproape un an. Am pus bani deoparte pentru mine. Pentru noi, dacă ar fi fost nevoie. Dar nu am avut curajul să-ți spun.

A urmat o tăcere grea ca plumbul. Mihai s-a ridicat încet și a ieșit din casă fără să spună nimic. A dormit la fratele lui câteva nopți. Când s-a întors, nu mai era același om. Nu m-a întrebat nimic despre bani, dar nici nu m-a privit ca înainte.

Au trecut săptămâni în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Încercam să-i explic: — Nu am făcut-o ca să te rănesc! Dar el doar dădea din cap și ieșea din cameră.

Într-o zi mi-a spus: — Nu pot trăi cu cineva care nu are încredere în mine. Poate că nici eu nu am avut încredere în tine destul… Dar nu pot trece peste asta.

Am semnat actele de divorț într-o dimineață ploioasă de noiembrie. Am ieșit din tribunal cu o geantă și un dosar cu acte. M-am mutat într-o garsonieră mică, cu vedere spre un parc unde copiii alergau printre frunze ude.

La început m-am simțit eliberată. Nu mai trebuia să mint sau să ascund nimic. Seara îmi făceam ceai și citeam la lumina unei veioze vechi. Dar liniștea asta nouă avea un preț greu: singurătatea.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva totul s-ar fi putut schimba dacă aș fi avut curajul să-i spun adevărul de la început. Sau dacă el ar fi putut accepta că valoarea unui om nu stă în salariu.

Acum mă uit pe geam la copiii din parc și mă întreb: oare merită să sacrifici liniștea pentru adevăr? Sau adevărul pentru liniște?

Poate că fiecare dintre noi are un preț pe care îl plătește pentru alegerile făcute. Dar oare cât valorează liniștea sufletului când ești singur?