„Nu am forțat-o să se mărite. Nu am forțat-o să facă un copil. Să se descurce singură acum” – Povestea unei mame și a fiicei sale în România de azi

— Ana, nu ești pregătită! Nu vezi? Ai doar douăzeci de ani! Ți-ai aruncat viața pe fereastră pentru un băiat care nici nu știe ce vrea de la el!
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Ana stătea în fața mea, cu ochii roșii, dar încăpățânați.
— Mamă, nu mai pot. E decizia mea. Nu vreau să mai aud!
A trântit ușa și a plecat. Am rămas singură, cu mâinile tremurânde pe cana fierbinte. M-am întrebat atunci, pentru a mia oară, unde am greșit. Am crescut-o singură după ce tatăl ei a plecat în Italia și n-a mai dat niciun semn. Am muncit ca vânzătoare la magazinul din colț, am făcut naveta zilnic, am tras de fiecare leu ca să-i cumpăr haine, cărți, să nu-i lipsească nimic. Dar poate tocmai asta a fost greșeala: i-am dat totul prea ușor.

Când l-a adus prima dată pe Radu acasă, am simțit un nod în stomac. Era cu doi ani mai mare decât ea, lucra la o vulcanizare și părea genul acela de băiat care nu știe ce vrea de la viață. Dar Ana îl privea ca pe un zeu. Într-o seară, după ce au plecat la plimbare, am auzit-o pe vecina de la trei: „Fata ta e prea tânără pentru așa ceva. O să-ți aducă necazuri!” Am râs atunci, dar râsul mi s-a oprit în gât când Ana mi-a spus că vrea să se mărite.

— Mamă, e dragostea vieții mele! Nu vreau să pierd timpul ca tine, singură și mereu obosită.

Cuvintele ei au fost ca un cuțit răsucit în rană. Am încercat să-i explic că viața nu e doar despre iubire, că trebuie să ai răbdare, să-ți faci un rost. Dar ea nu m-a ascultat. Nici măcar când i-am spus că nu am bani pentru nuntă.

A făcut cununia civilă într-o zi ploioasă de aprilie. Eu am stat într-un colț al primăriei, cu ochii în lacrimi și inima frântă. După două luni, a venit vestea: Ana era însărcinată.

— Mamă, o să fii bunică! Nu e minunat?

Nu știam dacă să plâng sau să râd amar. Îmi venea să țip: „De ce te grăbești? De ce vrei să repeți greșelile mele?” Dar am tăcut. Am simțit că orice aș spune ar fi în zadar.

Lunile au trecut greu. Ana s-a mutat cu Radu într-o garsonieră mică, la marginea orașului. M-a sunat tot mai rar. Când venea pe la mine, era obosită, palidă, cu cearcăne adânci sub ochi.

— E greu, mamă… Radu nu găsește altceva de muncă. Banii nu ne ajung nici pentru laptele copilului.

Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Tu ai vrut asta! Ai ales! Eu nu te-am forțat nici să te măriți, nici să faci copil! Acum trebuie să te descurci singură!

Am spus-o cu voce tare, dar inima mi se rupea în bucăți. Seara aceea a fost ultima dată când Ana a venit la mine fără să plângă.

Apoi au început certurile între ea și Radu. O auzeam la telefon:

— Nu mai pot! Nu mă ajuți deloc! Copilul plânge toată noaptea și tu dormi ca un buștean!

Într-o noapte târzie, m-a sunat plângând:

— Mamă… pot veni la tine? Nu mai rezist aici…

Am deschis ușa și am găsit-o cu copilul în brațe, udă leoarcă de ploaie. Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

— De ce nu m-ai ascultat? De ce ai vrut totul atât de repede?

— Pentru că mi-era frică să nu rămân singură… ca tine.

Atunci am înțeles: frica ei era oglinda fricii mele. Eu m-am temut toată viața că n-o voi putea proteja de greșelile mele; ea s-a temut că va ajunge ca mine — singură, obosită și mereu cu grija zilei de mâine.

Au trecut luni de atunci. Ana încă încearcă să-și refacă viața. Radu vine uneori să-și vadă copilul, dar nu mai e nimic între ei. Eu o ajut cât pot: îi gătesc, stau cu fetița când merge la interviuri pentru un job part-time. Dar între noi a rămas o tăcere grea — tăcerea reproșurilor nerostite.

Uneori mă întreb: dacă aș fi fost mai blândă? Dacă aș fi încercat altfel? Sau poate trebuia s-o las să cadă ca să învețe singură? Oare dragostea de mamă e despre a ține copilul lângă tine sau despre a-l lăsa să zboare chiar dacă știi că va cădea?

Voi ce credeți? Unde se termină datoria unui părinte și unde începe libertatea copilului? Ați trecut prin ceva asemănător?