Niciodată nu m-am măritat: În timp ce visam la nuntă, logodnicul meu și mama lui îmi vindeau viitorul

— Milica, vino puțin în sufragerie, trebuie să vorbim! vocea mamei răsuna tăios prin apartamentul nostru mic din cartierul Drumul Taberei. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când mama mă chema „la raport” de când cu logodna cu Vlad.

— Ce s-a mai întâmplat, mamă? am întrebat, încercând să-mi ascund nervozitatea.

— Ai vorbit cu Vlad despre acte? Ai văzut ce se întâmplă cu apartamentul lui? Nu vreau să te trezești pe drumuri după nuntă!

Am oftat. Mama nu-l plăcea pe Vlad, nici pe mama lui, doamna Stancu. Mereu spunea că sunt „șmecheri de cartier”, că ascund ceva. Eu refuzam să cred. Vlad era blând, atent, mă făcea să râd chiar și când aveam zile proaste la jobul meu prost plătit de la librărie. Visam la o nuntă mică, la un început de drum împreună, la copii care să ne umple casa de râsete.

Dar în ultimele luni, Vlad era tot mai absent. Îl sunam și nu răspundea, dădea vina pe serviciu sau pe mama lui bolnavă. Când venea la mine, părea mereu grăbit, cu gândul în altă parte.

Într-o seară ploioasă de martie, am primit un mesaj ciudat de la prietena mea cea mai bună, Ioana: „Milica, ai auzit că apartamentul lui Vlad e scos la vânzare? Am văzut anunțul pe OLX!”

Mi s-a făcut rău instantaneu. Am sunat-o pe Ioana, tremurând:

— Ești sigură? Poate e o greșeală…

— Nu e, Milica. E chiar poza cu balconul ăla galben și cu mobila aia veche. Scrie clar: ‘Vând apartament urgent, proprietar.’

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Vlad nu-mi spusese nimic. Nici măcar o vorbă despre vreo problemă financiară. M-am dus la el acasă fără să-l anunț. M-a întâmpinat doamna Stancu cu un zâmbet fals:

— Ce surpriză, Milica! Vlad nu e acasă…

— Știu că apartamentul e scos la vânzare! am izbucnit eu, fără să mă pot controla.

Femeia a tăcut o clipă, apoi a oftat teatral:

— Draga mea, nu e treaba ta. Avem niște datorii vechi și trebuie să ne descurcăm cumva. Vlad nu ți-a spus ca să nu te sperie.

— Dar urma să ne mutăm aici după nuntă! am strigat eu, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

— O să găsiți voi altceva… Nu te mai agita atâta! a zis ea rece.

Când Vlad a venit acasă, l-am confruntat direct:

— De ce nu mi-ai spus? Cum ai putut să-mi ascunzi așa ceva?

A încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi.

— Milica, am vrut să-ți spun… Dar mama s-a speriat, avem datorii mari la bancă din cauza tatălui meu. Am crezut că rezolvăm totul până la nuntă…

— Și dacă nu rezolvați? Unde urma să locuim? De ce nu ai avut încredere în mine?

Vlad a tăcut. În ochii lui am văzut pentru prima dată frică și rușine.

În zilele următoare, am încercat să vorbim, dar fiecare discuție se termina cu reproșuri și lacrimi. Mama mea insista să rup logodna:

— Dacă te minte acum, ce va face peste ani? Nu vezi că familia lui te va trage după ei în noroi?

Tata era mai reținut, dar îl simțeam dezamăgit. Sora mea mai mică mă privea cu ochii mari și triști.

Am început să mă întreb dacă nu cumva mama are dreptate. Dacă dragostea mea pentru Vlad era doar o iluzie? Dacă el și familia lui m-au folosit doar ca pe o plasă de siguranță?

Într-o noapte nu am mai rezistat și am plecat la Ioana. Am plâns ore întregi pe umărul ei.

— Milica, tu meriți mai mult decât atât! Nu poți construi o familie pe minciuni și secrete…

Am decis să pun totul pe pauză. I-am dat lui Vlad inelul de logodnă înapoi într-o dimineață rece de aprilie.

— Nu pot merge mai departe așa. Poate într-o zi vei învăța că încrederea e mai importantă decât orice apartament sau datorie…

A plecat fără să spună nimic. Doar lacrimile îi curgeau tăcute pe obraji.

Au trecut luni de atunci. Mama încă oftează când mă vede singură la masă. Tata încearcă să mă facă să râd cu glume vechi. Sora mea mă întreabă dacă o să mai iubesc vreodată pe cineva.

Uneori mă gândesc la Vlad și la ce-ar fi putut fi viața noastră dacă ar fi avut curajul să fie sincer cu mine. Alteori mă simt ușurată că am scăpat înainte să fie prea târziu.

Dar cel mai des mă întreb: oare cât de bine îi cunoaștem cu adevărat pe cei pe care îi iubim? Și cât de mult suntem dispuși să iertăm pentru dragoste?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?