Niciodată nu am crezut că voi fi nevoită să mă prefac moartă ca să trăiesc – Povestea mea despre violența domestică într-o familie românească

— Dacă mai deschizi gura, Mariana, te omor! — a urlat Viorel, cu pumnii strânși și ochii injectați de furie. Am simțit cum inima mi se oprește pentru o clipă. Era a treia oară în acea săptămână când ajungeam la limita dintre viață și moarte. Am încercat să mă ridic, dar palma lui m-a trântit la loc pe podeaua rece a bucătăriei. Am simțit gustul metalic al sângelui pe buze și, pentru o secundă, am crezut că totul s-a terminat.

În acele clipe, am închis ochii și m-am prefăcut că nu mai respir. L-am auzit cum se apropie, cum îmi verifică pulsul cu mâna tremurândă. — Asta ai vrut, proasto? — a șoptit el, dar vocea îi era spartă de frică. Apoi a fugit din casă, trântind ușa cu putere. Am rămas acolo, nemișcată, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu știu cât timp am stat așa. Poate minute, poate ore. Când m-am ridicat, tot corpul mă durea, dar sufletul îmi era și mai greu.

Mă numesc Mariana Popescu și am cincizeci și șapte de ani. Am crescut într-un sat mic din județul Buzău, într-o familie unde bărbatul era stăpânul casei, iar femeia trebuia să rabde. Mama mea, Ileana, a suportat ani la rând pumnii și jignirile tatălui meu, spunând mereu: „Așa e la noi, mamă. Nu ieși din vorba bărbatului.” Am jurat că eu nu voi ajunge ca ea.

L-am cunoscut pe Viorel la 22 de ani. Era frumos, muncitor și părea blând. Ne-am căsătorit repede, iar după doi ani s-a născut fiica noastră, Ramona. La început, Viorel era grijuliu. Îmi aducea flori de câmp și mă ținea de mână pe uliță. Dar după ce s-a născut Ramona și banii au început să fie tot mai puțini, ceva s-a schimbat în el. Prima palmă a venit când Ramona avea trei ani. „M-ai făcut de râs în fața vecinilor!” — mi-a spus atunci. Am plâns toată noaptea, dar dimineața mi-a adus cafeaua la pat și mi-a spus că îi pare rău.

Anii au trecut și palmele s-au transformat în pumni, iar scuzele în amenințări. Ramona a crescut văzându-mă plângând pe ascuns sau acoperindu-mi vânătăile cu farduri ieftine. Încercam să-i ascund adevărul, dar copiii simt totul. La 18 ani a plecat la București la facultate și nu s-a mai întors decât rar acasă.

Într-o zi, când Ramona avea 25 de ani și eu 51, m-a sunat plângând: „Mamă, nu mai pot să te văd așa! Pleacă! Fugi! Vino la mine!” Dar eu nu puteam. Cine eram eu fără casa mea? Fără grădina mea? Fără Viorel? Mă mințeam că poate se va schimba.

În noaptea aceea rece de noiembrie când am simțit că viața mea atârnă de un fir de păr, ceva s-a rupt definitiv în mine. După ce Viorel a plecat din casă crezând că sunt moartă, am strâns câteva haine într-o sacoșă veche și am fugit la vecina mea, doamna Stela. Ea m-a primit fără întrebări și mi-a dat un ceai cald. „Nu te mai întorci acolo, Mariana! Ai înțeles?”

A doua zi dimineață am sunat-o pe Ramona: „Vin la tine.” Vocea ei s-a spart de emoție: „Mamă… mamă!”

Drumul spre București a fost cel mai lung din viața mea. În tren, fiecare zgomot mă făcea să tresar. Mă uitam la mâinile mele tremurânde și mă întrebam dacă voi putea vreodată să fiu întreagă din nou.

La București, Ramona m-a îmbrățișat strâns și m-a dus la un centru pentru femei abuzate. Acolo am întâlnit alte femei ca mine: Elena cu doi copii mici, Lidia care fugise noaptea prin pădure ca să scape de soțul ei beat, sau doamna Dorina care avea peste șaptezeci de ani și încă se temea de bărbatul ei bolnav.

Am început să merg la terapie. Prima dată când psiholoaga m-a întrebat: „Cine ești tu, Mariana?”, am izbucnit în plâns. Nu știam să răspund. Eram doar o umbră a femeii care fusesem odată.

Au trecut luni până am reușit să dorm o noapte întreagă fără coșmaruri. Ramona mă ținea de mână când aveam atacuri de panică și îmi spunea: „Ești puternică, mamă! Ai supraviețuit!”

Viorel a încercat să mă caute. Mi-a trimis mesaje pline de amenințări și rugăminți: „Întoarce-te acasă! Fără tine nu sunt nimic!” Dar eu nu mai eram aceeași femeie speriată.

După un an am decis să mă mut într-un orășel mic din Ardeal. Mi-am găsit un loc de muncă la o brutărie și am început să zâmbesc din nou oamenilor pe stradă. Încet-încet am redescoperit bucuria lucrurilor simple: mirosul pâinii calde dimineața, râsul copiilor care veneau după cornuri proaspete.

Ramona venea des la mine și uneori stăteam ore întregi povestind despre trecut. „Mamă,” mi-a spus într-o zi, „ai salvat nu doar viața ta, ci și pe a mea.” Atunci am înțeles că fuga mea nu a fost un act de lașitate, ci unul de curaj.

Astăzi încă port cicatricile trecutului pe trup și în suflet. Dar nu mă mai rușinez cu ele. Sunt dovada că am supraviețuit.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine mai stau încă tăcute în casele lor? Câte dintre ele cred că nu există scăpare? Dacă povestea mea poate da curaj măcar uneia dintre ele să fugă din iadul violenței domestice… atunci tot chinul meu n-a fost în zadar.