„Mi-am sacrificat viața pentru părinți. Acum, când nu mai sunt, nu știu cine sunt eu.”

— Nu mai pot, Ileana! Nu mai pot! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supă și mirosul de ceapă prăjită. Era iarna lui 1992, iar eu abia terminasem facultatea la București. Visam să rămân acolo, să-mi găsesc un rost, dar telefonul acela de la mama mi-a schimbat tot cursul vieții.

— Tata nu se mai poate ridica din pat. Nu mă descurc singură… — a continuat ea, cu vocea tremurândă.

Am simțit atunci cum ceva se rupe în mine. M-am întors acasă „doar pentru o perioadă”, să ajut. Dar perioada aceea s-a transformat în patruzeci de ani. Patruzeci de ani în care am fost fiica devotată, infirmiera, bucătăreasa, omul bun la toate. M-am trezit la 65 de ani, singură într-o casă prea mare și prea tăcută.

La început, toți prietenii mă sunau: „Hai cu noi la film!”, „Nu vrei să vii la munte în weekend?” Refuzam politicos: „Nu pot, trebuie să am grijă de tata.” Apoi invitațiile au început să dispară. Prietenele mele s-au măritat, au făcut copii, au plecat în alte orașe sau țări. Eu am rămas aici, în satul nostru din Prahova, cu părinții mei bolnavi.

Tata s-a stins după șapte ani de chin. Mama a rămas ca o umbră, dependentă de mine pentru orice. Îmi amintesc cum stăteam seara pe marginea patului ei:

— Ileana, dacă n-ai fi tu… — ofta ea și mă strângea de mână.

— Lasă, mamă, că trecem noi și peste asta.

Dar nu treceam niciodată cu adevărat peste nimic. Viața mea era pusă pe pauză. Îmi spuneam mereu: „O să am timp pentru mine după ce…” Dar acel „după” părea mereu departe.

Au trecut anii. Am îngropat-o și pe mama acum doi ani. De atunci, casa e pustie. Mă trezesc dimineața și nu știu ce să fac cu mine. Merg prin camerele reci și mă uit la fotografiile vechi: eu la 25 de ani, cu părul lung și ochii plini de speranță; tata zâmbind larg; mama tânără, cu șorțul plin de făină.

Vecina mea, tanti Viorica, vine uneori pe la mine:

— Ileano, tu n-ai copii? N-ai avut niciodată bărbat?

— N-am avut timp… — îi răspund mereu, zâmbind forțat.

Dar adevărul e că nici nu mi-am dat voie să am timp. Am avut câteva începuturi de relații — cu Doru, colegul meu din liceu, cu Paul, vecinul din satul vecin — dar mereu apărea ceva: tata avea nevoie de mine, mama era bolnavă… Și așa au trecut anii.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă sacrificiul meu chiar a contat sau dacă doar m-am ascuns după el ca să nu risc nimic pentru mine însămi. Sora mea mai mică, Cristina, a plecat la Cluj imediat după liceu. S-a măritat, are doi copii mari acum. Ne sunăm rar. Ultima dată mi-a spus:

— Ileana, tu ai trăit doar pentru ei… Dar tu? Tu când ai trăit pentru tine?

N-am știut ce să-i răspund. Poate că nici nu am trăit cu adevărat vreodată pentru mine.

Într-o zi am găsit într-un sertar vechi o scrisoare pe care mi-o scrisesem mie însămi la 20 de ani. „Sper să fii fericită și să nu uiți niciodată să visezi.” Am plâns ore întregi ținând hârtia aceea galbenă la piept.

Acum încerc să ies din casă mai des. Merg la biserică duminica, stau de vorbă cu vecinele la poartă. Dar tot simt că lipsește ceva esențial din viața mea: sentimentul că aparțin cuiva sau undeva.

Într-o seară, la televizor era un reportaj despre femei care au ales să nu aibă copii sau familie. Una dintre ele spunea: „E important să-ți găsești sensul propriu.” M-am uitat lung la ecran și m-am întrebat: Oare eu ce sens am acum?

Poate că povestea mea nu e unică. Poate că sunt multe femei ca mine — femei care au pus pe primul loc familia și au uitat de ele însele. Poate că uneori sacrificiul nu e chiar virtutea pe care o credem noi.

M-am gândit mult la ce aș spune unei fete tinere care ar citi povestea mea: „Nu-ți lăsa viața pe pauză pentru nimeni. Ajută-i pe cei dragi, dar nu uita să trăiești și pentru tine.”

Acum mă uit în oglindă și văd o femeie bătrână, cu riduri adânci și ochi obosiți. Dar undeva în adâncul meu încă mai există fata aceea care visa să vadă lumea.

Oare mai e timp să mă regăsesc? Oare sacrificiul meu a avut vreun rost sau doar m-am pierdut pe drum?