„Mamo, dacă nu te liniștești, plec pentru totdeauna.” Povestea mea și a Martei, fiica mea

— Mamo, dacă nu te liniștești, plec pentru totdeauna!
Cuvintele Martei au căzut ca un trăsnet în sufrageria luminată slab de lumânările tortului meu aniversar. Am rămas cu cuțitul în mână, gata să tai prima felie, dar mâna mi-a înghețat în aer. Toți invitații au amuțit. Fratele meu, Radu, a încercat să schimbe subiectul, dar era prea târziu. Marta, fiica mea de 22 de ani, mă privea cu ochii plini de lacrimi și furie.

Nu știu exact când am început să ne îndepărtăm. Poate atunci când a intrat la facultate și a început să lipsească tot mai des de acasă. Poate când am început eu să-i critic prietenii, hainele, deciziile. Sau poate când am uitat să o ascult cu adevărat, convinsă că știu eu mai bine ce-i trebuie. Dar azi, de ziua mea, toate frustrările s-au adunat ca norii grei înaintea furtunii.

— Nu înțelegi niciodată ce simt! Ai impresia că totul se învârte în jurul tău! — a continuat Marta, vocea ei tremurând între revoltă și disperare.

— Marta, te rog… nu aici, nu acum… — am încercat eu să o potolesc, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine în fața familiei.

— Ba da, acum! Mereu spui „nu acum”. Mereu trebuie să aștept momentul potrivit ca să-ți spun ce mă doare. Dar niciodată nu vine!

M-am uitat la ea și am văzut-o pentru prima dată altfel: nu ca pe fetița mea încăpățânată, ci ca pe o femeie tânără, rănită și obosită de lupta cu mine. Am vrut să-i spun că o iubesc, că tot ce fac e din grijă pentru ea, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

Mama mea, bătrână și obosită, a încercat să intervină:

— Liniștiți-vă amândouă, e păcat să vă certați tocmai azi…

Dar Marta deja își strângea geaca și telefonul. S-a uitat la mine cu ochii aceia verzi pe care i-a moștenit de la tatăl ei și a spus încet:

— Dacă nu te schimbi, dacă nu mă lași să fiu eu însămi… plec. Și nu mă mai întorc.

A trântit ușa și a dispărut pe scări. Am rămas cu toții nemișcați. Radu s-a ridicat și a încercat să mă consoleze:

— Las-o să se liniștească. E tânără, are sânge fierbinte.

Dar eu știam că nu e doar vina ei. Știam că am greșit de atâtea ori. Când era mică și plângea noaptea, îi spuneam să tacă pentru că eram prea obosită după turele lungi la spital. Când a venit acasă cu nota 7 la matematică și aștepta o îmbrățișare sau măcar un „e ok”, eu i-am ținut morală despre responsabilitate. Când mi-a spus că vrea să studieze arte vizuale și nu dreptul, am râs ironic și i-am spus că visele nu plătesc facturile.

Toate astea mi-au trecut prin minte ca un film prost proiectat pe pereții goi ai sufrageriei. Am simțit cum mă apasă vinovăția și regretul. Oare chiar sunt o mamă atât de rea? Sau doar una speriată că-și pierde copilul?

Seara aceea s-a terminat fără tort, fără râsete, fără urări de „La mulți ani”. Invitații au plecat pe rând, evitându-mi privirea. Mama m-a îmbrățișat scurt:

— Nu lăsa mândria să vă despartă…

Am rămas singură în bucătărie, cu farfuriile nespălate și lumânările stinse. Am plâns ca un copil. A doua zi dimineață am găsit camera Martei goală. Patul făcut perfect, dulapul deschis — câteva haine lipsă. Pe birou, un bilet scris grăbit: „Am nevoie de spațiu. Nu mă căuta.”

Au trecut zile în care am trăit ca pe pilot automat: serviciu-casă-serviciu. Prietenele mă sunau să mă întrebe ce s-a întâmplat, dar nu aveam putere să povestesc. Simțeam că toată lumea mă judecă: „Uite-o și pe Wanda — atâta a ținut-o din scurt pe fată că a fugit!”

Într-o seară, după o gardă lungă la spital, am găsit pe Facebook o poză cu Marta: zâmbea larg într-o cafenea din Cluj, alături de prieteni necunoscuți mie. Am simțit un amestec ciudat de ușurare și gelozie — era bine fără mine? Oare chiar nu avea nevoie de mine?

Am început să-i scriu mesaje lungi pe WhatsApp: „Te iubesc”, „Îmi pare rău”, „Hai acasă”. Nu mi-a răspuns niciodată. Am încercat să vorbesc cu prietena ei cea mai bună, Ioana:

— Wanda, las-o puțin… Are nevoie să respire fără presiunea ta.

Am realizat atunci cât de mult o sufocasem cu grijile mele mascate în reproșuri. M-am gândit la propria mea mamă — cât de mult m-a controlat și ea când eram adolescentă și cât de tare mi-am dorit să fug din casa noastră mică din Ploiești.

Într-o duminică ploioasă, după aproape două luni de tăcere, Marta m-a sunat:

— Mami… putem vorbi?

Vocea ei era stinsă, dar maturizată parcă peste noapte.

— Oricând vrei tu… — am răspuns eu tremurând.

Ne-am întâlnit într-un parc aproape pustiu. A venit cu părul prins lejer și fără machiaj — semn că era vulnerabilă. Ne-am plimbat mult timp fără să vorbim. La un moment dat s-a oprit:

— Nu vreau să te pierd… Dar nici nu mai pot trăi sub presiunea ta constantă.

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus și făcut… Nu vreau decât să fii fericită.

A zâmbit trist:

— Atunci lasă-mă să fiu eu însămi. Chiar dacă greșesc.

Am dat din cap printre lacrimi.

Nu știu dacă relația noastră va mai fi vreodată la fel. Dar știu că trebuie să învăț să ascult fără să judec și să iubesc fără condiții.

Oare câte mame își pierd copiii din cauza fricii de a-i vedea greșind? Și oare câte fiice ar vrea doar să fie acceptate așa cum sunt?