„Mama, semnează pentru mine” – Povestea unei mame care a trebuit să aleagă între inimă și rațiune

— Mamă, te rog… semnează pentru mine. Nu pot să pierd anul ăsta, nu pot!
Vocea lui Vlad tremura, iar ochii lui mari, negri, mă priveau cu disperare. Era trecut de miezul nopții, iar în bucătăria noastră mică din cartierul Dristor, lumina galbenă a becului scotea la iveală ridurile de pe fața mea și cearcănele lui.
— Vlad, nu pot… Nu pot să fac asta. E ilegal, e greșit!
— Dar dacă nu semnezi, mă dau afară! Nu vezi că nu mai am nicio șansă? Toți fac la fel, mama! Toți!
Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l liniștesc ca atunci când era mic și venea plângând de la grădiniță. Dar acum era bărbat în toată firea, student la Politehnică, cu vise mari și prieteni care îi promiteau scurtături spre succes.
Am privit foaia pe care o ținea în mână. O cerere de scutire medicală falsificată, pe care trebuia doar să-mi pun semnătura ca părinte. Un gest mic, dar cu urmări uriașe.
— Vlad, nu vreau să-ți stric viitorul, dar nici nu pot să te învăț să trișezi.
A izbucnit:
— Viitorul meu e deja stricat dacă nu mă ajuți! Tu nu înțelegi nimic!
A trântit ușa și a plecat în cameră. Am rămas singură cu gândurile mele, cu foaia pe masă și cu sufletul sfâșiat.
M-am așezat pe scaun și am început să plâng încet, ca să nu mă audă. Mi-am amintit de tata, cum mă certa când încercam să copiez la școală: „Mai bine o notă mică cinstită decât una mare furată.” Dar oare lumea mai funcționează așa?
A doua zi dimineață, Vlad nu mi-a vorbit. A ieșit din casă fără să se uite la mine. Am simțit un gol imens. M-am dus la biserică, singurul loc unde simțeam că pot găsi liniște. M-am rugat: „Doamne, dă-mi putere să fac ce e bine pentru copilul meu.” Dar ce era bine? Să-l las să sufere sau să-l ajut să mintă?
Seara, când s-a întors acasă, l-am găsit stând pe pat, cu privirea pierdută.
— Vlad, hai să vorbim. Te rog…
— Nu mai e nimic de spus. Oricum nu mă ajuți.
— Nu vreau să te pierd… Dar nici nu vreau să te învăț să mergi pe drumuri greșite.
— Toți colegii mei fac la fel! Numai eu trebuie să fiu prostul clasei?
— Poate că tocmai asta te va face mai puternic…
A oftat adânc și a dat din cap a neîncredere.
În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit insuportabilă. Vlad era tot mai retras, eu tot mai neliniștită. Sora mea, Elena, m-a sunat:
— Ce-ai pățit? Parcă ai vocea stinsă…
I-am povestit totul printre lacrimi. Ea a tăcut o vreme, apoi mi-a spus:
— Nu-l ajuta să mintă, Maria. Știu că doare, dar dacă începe acum cu minciuni mici, unde se va opri?
Avea dreptate. Dar inima mea de mamă nu voia să accepte că trebuie să-l las să sufere.
Într-o seară, Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era palid și avea ochii roșii.
— Mamă… am picat examenul. N-au acceptat scutirea fără semnătura ta. O să repet anul…
Mi-a venit să-l iau în brațe și să-i spun că totul va fi bine. Dar el s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă ca un copil mic. L-am ținut strâns la piept și am plâns împreună cu el.
— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta… Știu că ai vrut ce e mai bine pentru mine…
— Vlad, eu te iubesc orice ar fi. Și dacă ai greșit, și dacă ai căzut… Important e să te ridici cinstit.
Au urmat luni grele. Vlad a muncit din greu ca să recupereze materia pierdută și a început să lucreze part-time la un magazin de electronice ca să-și plătească singur unele cheltuieli. Relația noastră s-a schimbat — nu mai era doar băiatul meu răsfățat; devenise un tânăr responsabil, care știa ce înseamnă eșecul și cât de greu e drumul corect.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă i-am frânt aripile refuzându-i ajutorul atunci când avea cea mai mare nevoie de mine. Dar poate tocmai asta l-a făcut mai puternic.

Oare câți dintre noi am fost puși vreodată în fața unei alegeri imposibile între inimă și rațiune? Ce ați fi făcut voi în locul meu?