„Mamă, nu vreau să vii la nunta mea”: Cum am ajuns să fiu străină în viața propriei mele fiice

— Mamă, nu vreau să vii la nunta mea. Vocea Anei tremura, dar era hotărâtă. Am simțit cum mi se taie respirația, ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Era o seară ploioasă de aprilie, iar eu stăteam la masa din bucătărie, cu telefonul lipit de ureche și mâinile strânse în jurul unei cești de ceai care se răcise demult.

— Ana, te rog… Nu înțeleg. Ce s-a întâmplat? Am făcut ceva greșit?

— Nu e vorba doar de tine, mamă. E vorba de noi. De mine și de Radu. Nu pot să am liniște dacă tu ești acolo. Mereu ai ceva de spus despre el, mereu îl privești de parcă ar fi un intrus.

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. Ana era tot ce aveam mai scump pe lume. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar trei ani. Am fost mamă și tată, prietenă și confidentă. Îmi amintesc cum stăteam împreună pe canapea, uitându-ne la filme vechi și visând la ziua când o voi vedea mireasă. Dar acum, visul meu devenise coșmar.

Totul a început acum doi ani, când Ana l-a adus pentru prima dată pe Radu acasă. Un băiat tăcut, cu ochi verzi și privire furișă. Mi s-a părut rece, distant, prea sigur pe el. Încercam să-l cunosc, să-l înțeleg, dar răspundea mereu monosilabic. La început am crezut că e timid. Apoi am început să văd lucruri care nu-mi plăceau: îi vorbea Anei pe un ton autoritar, îi critica hainele, prietenii, chiar și mâncarea pe care o gătea.

Într-o seară, după ce au plecat de la mine, am sunat-o pe Ana.

— Ești sigură că e omul potrivit pentru tine? Ai grijă la felul în care te tratează…

— Mamă! Nu începe iar! Radu mă iubește. Nu vezi decât ce vrei tu să vezi!

De atunci, fiecare întâlnire era o luptă surdă. Eu încercam să-mi protejez fiica, ea mă acuza că nu-i respect alegerile. Radu mă privea cu un zâmbet ironic ori de câte ori încercam să port o conversație normală cu el.

În Ajunul Crăciunului trecut, tensiunea a atins apogeul. Ana și Radu au venit la mine la masă. Am gătit sarmale și cozonac, am pus masa cu fața de masă brodată de mama mea. La desert, Radu a început să povestească despre planurile lor de a se muta în Cluj.

— Și ce vei face tu acolo? am întrebat-o pe Ana.

— O să-mi caut un job nou. Poate chiar o să mă înscriu la master.

— Și dacă nu găsești nimic? Ai lăsa totul aici pentru el?

Radu a izbucnit:

— Doamnă Elena, poate ar fi mai bine să vă vedeți de viața dumneavoastră! Ana e adultă, știe ce face!

Ana a izbucnit în plâns și a fugit din cameră. Am rămas singură cu Radu, care m-a privit rece:

— Dacă țineți la ea, lăsați-ne în pace.

După acea seară, Ana nu m-a mai sunat aproape deloc. Îmi răspundea scurt la mesaje sau îmi spunea că e ocupată. Am simțit cum distanța dintre noi crește cu fiecare zi.

Când mi-a spus că se mărită, am sperat că poate mă va chema să-i aleg rochia sau să o ajut cu invitațiile. În schimb, am primit acel telefon care mi-a frânt inima.

— Ana… Sunt mama ta! Cum poți să faci asta?

— Mamă, nu vreau scandal la nunta mea! Nu vreau priviri urâte sau reproșuri! Vreau să fiu fericită!

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. M-am simțit trădată, abandonată de propriul copil. M-am întrebat zile întregi dacă am greșit undeva — dacă am fost prea protectoare sau prea critică. Poate că ar fi trebuit să tac și să accept alegerile ei fără să pun întrebări.

În zilele care au urmat, am primit mesaje de la rude și prieteni:

„Elena, ai auzit? Ana se mărită! Ce rochie îți iei?”

Nu știam ce să răspund. Mi-era rușine să spun adevărul: că nu sunt invitată la nunta propriei mele fiice.

Într-o noapte târziu, m-a sunat sora mea, Mariana.

— Elena, nu poți lăsa lucrurile așa! Du-te la ea! Vorbește-i!

— Și dacă mă respinge iar? Dacă nu vrea să mă vadă?

— E copilul tău! Niciodată nu e prea târziu!

Am stat mult pe gânduri. În ziua nunții m-am plimbat ore întregi prin parc, cu telefonul în mână. Am vrut să-i scriu un mesaj: „Sunt aici dacă ai nevoie de mine.” Dar n-am avut curaj.

Seara târziu am primit o fotografie pe WhatsApp: Ana în rochie albă, zâmbind larg lângă Radu. Am plâns iar — de dor, de neputință și de teamă că am pierdut-o pentru totdeauna.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare dragostea de mamă înseamnă să știi când să te retragi? Sau trebuie să lupți până la capăt pentru copilul tău? Voi ce ați face în locul meu?