Lupta mea cu fosta soacră pentru apartamentul meu – O femeie în căutarea libertății

— Nu ai niciun drept să rămâi aici, Irina! Apartamentul ăsta a fost al familiei noastre!
Vocea Luciei, fosta mea soacră, răsuna în holul mic al apartamentului de la etajul patru. Mâinile îi tremurau pe geanta scumpă, iar ochii ei cenușii mă priveau cu o ură pe care nu o mai văzusem nici măcar în timpul divorțului de Radu.

În clipa aceea, am simțit cum tot aerul din cameră devine greu. Îmi venea să țip, să-i spun că am dreptul să rămân, că aici e casa mea, că am muncit pentru fiecare colțișor din apartamentul ăsta. Dar vocea mi-a ieșit abia șoptită:

— Lucia, te rog… Nu mai am unde să mă duc. E tot ce mi-a rămas.

Ea a ridicat din umeri, cu un gest rece:

— Nu e problema mea. Radu e fiul meu și el are nevoie de acest apartament. Tu nu mai faci parte din familie.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar m-am abținut. Nu voiam să-i dau satisfacția de a mă vedea slabă.

După ce a plecat trântind ușa, am rămas singură în liniștea apăsătoare a apartamentului. M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Mă simțeam trădată nu doar de Radu și de familia lui, ci și de ai mei. Mama îmi spusese clar la telefon:

— Irina, poate ar fi mai bine să cedezi. Nu te mai lupta cu ei, nu ai cum să câștigi.

Dar eu nu puteam să renunț. Nu după tot ce sacrificasem pentru această familie. Nu după ce renunțasem la carieră ca să-l cresc pe Vlad, băiatul nostru, și să am grijă de casa asta.

În zilele următoare, Lucia a început să mă hărțuiască. Îmi trimitea mesaje pline de amenințări voalate: „Nu vrei să ajungi în stradă, nu-i așa?” sau „Gândește-te la Vlad, ce exemplu îi dai?”

Radu nu răspundea la telefon. Îl sunasem de zeci de ori, sperând că va interveni, că va avea măcar un dram de compasiune pentru femeia cu care împărțise zece ani din viață. Dar el dispăruse complet.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Lucia la ușă cu un bărbat necunoscut. Mi l-a prezentat ca fiind avocatul familiei.

— Doamnă Irina, vă rog să luați la cunoștință că sunteți notificată oficial să părăsiți locuința în termen de 30 de zile.

Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Am luat hârtia cu mâinile tremurânde și am închis ușa fără să spun un cuvânt.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la Vlad, la cum îi voi explica că trebuie să plecăm din casa în care crescuse. M-am gândit la toate serile în care stăteam împreună pe balcon și visam la o viață mai bună.

A doua zi am decis că nu pot să cedez fără luptă. Am început să caut un avocat. Am găsit-o pe doamna Popescu, o femeie trecută prin multe procese de partaj.

— Irina, ai drepturi! Dacă apartamentul a fost cumpărat în timpul căsătoriei și ai contribuit la întreținere, nu pot să te dea afară așa ușor.

Am simțit pentru prima dată o licărire de speranță. Am adunat toate actele: chitanțe, facturi, contractul de vânzare-cumpărare pe numele meu și al lui Radu.

Lupta a început oficial. Lucia m-a acuzat că sunt o profitoare, că vreau să-i iau fiului ei totul. La fiecare termen de judecată mă privea cu dispreț și îmi arunca vorbe grele:

— Să-ți fie rușine! Ai distrus familia asta!

Dar eu nu mai eram femeia slabă care accepta orice pentru liniște. Am început să vorbesc mai apăsat la tribunal, să-mi apăr drepturile cu argumente clare.

Vlad era singurul care mă susținea necondiționat:

— Mama, nu vreau să plecăm! Aici e camera mea! Aici am crescut!

Îl strângeam în brațe și îi promiteam că nu vom pleca nicăieri.

Procesul a durat aproape un an. În tot acest timp am simțit cum prietenii se îndepărtează, cum rudele mă judecă pe la spate:

— Ce tot vrea Irina? Să-l lase pe Radu în pace!

Dar eu știam că nu e vorba doar despre un apartament. Era vorba despre demnitatea mea, despre dreptul meu la o viață normală după atâția ani de sacrificii.

În ziua sentinței finale am stat în fața judecătorului cu inima cât un purice. Lucia era sigură pe ea, zâmbea ironic.

Judecătorul a citit decizia: „Apartamentul rămâne în coproprietate până la vânzare sau până când una dintre părți va putea cumpăra partea celeilalte.”

Lucia a izbucnit:

— Nu se poate! Nu e corect!

Eu am simțit cum mi se rupe o povară de pe suflet. Nu câștigasem totul, dar nici nu pierdusem totul. Aveam timp să mă reorganizez, să găsesc o soluție pentru mine și Vlad.

În acea seară am stat pe balcon cu fiul meu și am privit luminile orașului.

— Mama, acum suntem liberi?

L-am privit lung și i-am zâmbit trist:

— Suntem pe drumul spre libertate, Vlad. Uneori trebuie să lupți pentru ceea ce ți se cuvine. Dar oare cât valorează liniștea noastră? Merită să ne pierdem sufletul pentru patru pereți?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi cedat sau ați fi luptat până la capăt?