La capătul răbdării: Cum a ajuns cățelul nostru să ne destrame familia

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era trecut de miezul nopții, iar Max, cățelul pe care îl adusese acasă fără să mă întrebe, lătra din nou la fereastră, de parcă ar fi vrut să gonească toate umbrele din apartamentul nostru de două camere din Drumul Taberei.

Ana s-a ridicat brusc din pat, cu ochii roșii de oboseală și nervi: — Dacă nu-ți place, du-te tu! Max rămâne aici. El nu mă judecă, el nu țipă la mine!

M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. Cum am ajuns aici? Doar cu o lună în urmă, viața noastră părea liniștită. Ne certam, ca orice cuplu, dar găseam mereu o cale să ne împăcăm. Acum, fiecare zi era o luptă. Și totul pornise de la Max.

Îmi amintesc perfect ziua când l-a găsit. Ploua mărunt, iar Ana a venit acasă udă leoarcă, ținând în brațe un ghemotoc murdar și tremurând. — Nu puteam să-l las acolo, mi-a spus printre suspine. Are nevoie de noi. Am oftat și am acceptat fără să comentez prea mult. M-am gândit că va fi doar o perioadă scurtă, până îi găsim o familie. Dar Ana s-a atașat imediat de el, ca și cum ar fi fost copilul nostru.

La început am încercat să mă implic. L-am scos la plimbare, i-am cumpărat jucării, am făcut glume pe seama lui. Dar Max era agitat, lătra la orice zgomot, roadea mobila și făcea mizerie peste tot. Într-o seară, după ce am găsit iar pantofii mei preferați făcuți zob, am izbucnit:

— Nu mai suport! De ce nu-l ducem la adăpost?

Ana s-a uitat la mine ca și cum aș fi propus să-l aruncăm pe geam. — Dacă vrei să plece cineva, pleacă tu! Max rămâne!

Așa au început certurile adevărate. Nu mai vorbeam decât despre Max: cine îl scoate afară, cine strânge după el, cine plătește veterinarul. Nopțile erau un chin; Max lătra la orice zgomot de pe scară, iar Ana îl lua mereu în pat cu noi. Eu mă mutam pe canapea, simțindu-mă tot mai străin în propria casă.

Mama mea a încercat să mă liniștească: — Las-o pe Ana cu câinele ei! O să-i treacă. Dar tata a fost mai dur: — Nu te lăsa călcat în picioare! E casa ta!

Prietenii râdeau: — Ce mare lucru? E doar un câine! Dar niciunul nu trăia cu sentimentul ăsta de exil în propria viață.

Într-o zi, când am venit acasă mai devreme de la serviciu, i-am găsit pe Ana și Max tolăniți pe covor, râzând și jucându-se. M-am simțit ca un intrus. Ana nici nu m-a auzit intrând. Am stat în pragul ușii minute întregi, privind la scena aceea care părea din altă viață.

— Ce faci acolo? am întrebat încet.

Ana s-a ridicat brusc și a început să strângă jucăriile lui Max. — Nimic… doar ne jucam.

— Ți-e mai bine fără mine? am întrebat-o direct.

A tăcut mult timp înainte să răspundă: — Nu știu… Poate că da.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am ieșit fără să spun nimic și m-am plimbat ore întregi prin parc. M-am gândit la toate momentele bune dintre noi: vacanțele la mare, serile târzii cu vin și muzică veche, planurile pentru copii pe care nu i-am avut niciodată. Și acum totul se destrăma din cauza unui câine.

În zilele următoare am încercat să repar lucrurile. Am propus să mergem împreună la dresaj cu Max sau să-l dăm temporar unei rude până ne liniștim. Ana a refuzat orice compromis.

— Max e singurul care mă face să mă simt iubită fără condiții! Tu nu mai ești omul cu care m-am măritat!

Am simțit că nu mai am aer. Am început să lipsesc tot mai mult de acasă, să stau peste program la birou sau să ies cu colegii la bere doar ca să evit atmosfera apăsătoare din apartament.

Într-o seară, când m-am întors târziu, am găsit ușa încuiată pe dinăuntru. Am bătut încet; Ana mi-a deschis fără să spună nimic. Max a venit direct la mine și mi-a lins mâna. Pentru o clipă am simțit milă pentru el – nu era vina lui că devenise simbolul tuturor frustrărilor noastre.

— Ce facem acum? am întrebat-o pe Ana.

Ea s-a uitat la mine cu ochii goi: — Eu nu pot trăi fără Max. Dacă tu nu poți trăi cu el… atunci poate că trebuie să pleci.

Am dormit din nou pe canapea, dar noaptea aceea a fost diferită. Am știut că e ultima dată când suntem toți trei sub același acoperiș.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajele și am plecat la fratele meu. Niciunul dintre noi n-a plâns; nici măcar Max n-a lătrat după mine.

Au trecut trei luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața, dar încă mă bântuie întrebarea: cum poate un animal să scoată la iveală toate fisurile ascunse într-o relație? Sau poate că Max n-a făcut decât să ne arate ceea ce refuzam să vedem?

Oare câți dintre noi ne ascundem problemele sub preș până când ceva aparent banal le scoate la suprafață? Voi ce ați fi făcut în locul meu?