Jertfa surorii mele: O poveste despre uitare și iubire neîmpărtășită

— Nu mai pot, Irina… nu mai pot să mă ridic din pat. Vocea Mariei, sora mea mai mare, răsuna stinsă în receptor. Era început de noiembrie, iar ploaia bătea în geamurile apartamentului meu din Ploiești. Am simțit un nod în gât și o teamă surdă care mi-a cuprins tot corpul. Maria fusese mereu stâlpul familiei noastre, femeia care a ținut totul pe umeri, care a crescut singură trei copii după ce soțul ei, Viorel, a murit într-un accident la combinat.

— Ți-ai sunat copiii? Poate vin să te ajute… am întrebat-o, deși știam răspunsul.

A tăcut câteva secunde. Am auzit-o oftând adânc.

— Nu răspund la telefon. Au treabă… sunt ocupați…

Mi-am mușcat buza să nu izbucnesc în plâns. Îmi venea să țip: „Cum să fii ocupat când mama ta nu se poate ridica din pat?” Dar nu am spus nimic. Știam că Maria nu voia să-i judece. Îi găsea mereu scuze: „Sunt tineri, au serviciu, au copii mici…”

M-am urcat în primul tren spre Buzău, unde locuia Maria. Pe drum, mi-am amintit cum era când eram mici. Maria mă lua de mână și mă apăra de ceilalți copii din sat. Era mereu prima care se trezea dimineața să o ajute pe mama la treabă. Apoi, după ce s-a măritat cu Viorel și s-au mutat la oraș, a muncit pe brânci ca să le ofere copiilor tot ce nu avusese ea: haine bune, meditații la matematică, excursii la mare.

Când am ajuns la ea acasă, am găsit-o slabă, cu ochii adânciți în orbite și mâinile tremurânde. M-a privit cu un zâmbet trist.

— Irina… ai venit…

Am îmbrățișat-o strâns. În bucătărie mirosea a ceai de tei și a singurătate. Pe masă era o farfurie cu supă rece și câteva pastile uitate lângă cana de apă.

— De cât timp nu te-au vizitat copiii? am întrebat-o încet.

A dat din umeri.

— Poate două luni… sau trei… Nu vreau să-i deranjez. Au viețile lor.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Cum e posibil ca niște copii crescuți cu atâta dragoste să-și uite mama? Să nu-i pese că femeia care i-a legănat nopți întregi acum nu are cine să-i aducă un pahar cu apă?

În zilele următoare am încercat să-i sun pe toți trei: Alina, cea mare, era plecată în Germania la muncă; Rareș, mijlociul, lucra la București și avea „deadline-uri”; iar cea mică, Ioana, abia născuse și spunea că nu poate veni decât peste câteva săptămâni.

— Mamă e puternică, mătușă Irina! O să-și revină! mi-a spus Ioana la telefon, cu voce grăbită.

— Ioana, mama voastră are nevoie de voi ACUM! Nu peste o lună! am izbucnit eu.

A tăcut. Apoi a spus încet:

— Știu… dar nu pot…

În fiecare seară stăteam lângă patul Mariei și îi ascultam poveștile despre copii: cum Alina a câștigat premiul întâi la olimpiadă, cum Rareș a făcut primul pas fără să cadă, cum Ioana îi aducea flori din curte. Ochii îi străluceau când vorbea despre ei.

— N-am avut nimic pe lume decât pe ei… Tot ce am făcut a fost pentru ei…

Într-o zi, Maria a început să tușească rău. Am chemat ambulanța. La spital, medicul m-a tras deoparte:

— Doamnă, sora dumneavoastră are nevoie de cineva lângă ea tot timpul. E foarte slăbită. Nu știu dacă va mai rezista mult…

Am sunat din nou copiii. De data asta am fost mai dură:

— Dacă nu veniți acum, s-ar putea să nu o mai vedeți niciodată!

Alina a venit după două zile, direct de la aeroport. Rareș a ajuns seara târziu. Ioana a venit cu bebelușul în brațe. S-au strâns toți trei lângă patul Mariei. Ea i-a privit cu ochii umezi și le-a zâmbit slab.

— Voi sunteți tot ce am avut pe lume… Să nu vă certați niciodată… Să vă ajutați unul pe altul…

Au stat cu ea două zile. Au plâns împreună, au povestit amintiri din copilărie. Dar când Maria s-a stins, în liniște, într-o dimineață friguroasă de decembrie, eram doar eu lângă ea.

La înmormântare au venit mulți vecini și rude. Copiii Mariei au plâns mult și au promis că vor veni mai des acasă. Dar după câteva luni, casa Mariei a rămas goală. Am rămas eu să o îngrijesc pe mama noastră bătrână și bolnavă.

M-am întrebat mereu: unde am greșit? De ce dragostea și sacrificiul unei mame nu sunt suficiente ca să-i țină aproape pe copii? De ce uităm atât de ușor pe cei care ne-au dat totul?

Poate că trăim prea repede. Poate că ne pierdem în griji și uităm ce contează cu adevărat. Sau poate că societatea noastră nu mai știe să prețuiască bătrânii și părinții.

Uneori mă uit la poza Mariei și mă întreb: „Oare copiii ei vor regreta vreodată că n-au fost acolo când avea cea mai mare nevoie? Oare noi toți vom învăța ceva din povestea asta?”