„Irina, nu mai pot. Am plecat.” – Mărturia unei mame epuizate

„Irina, nu mai pot. Am plecat.” Am scris aceste cuvinte cu mâna tremurândă, pe o foaie ruptă din caietul fiicei mele, și le-am lăsat pe masa din bucătărie, lângă cana goală de cafea. Era ora șase dimineața, iar ploaia bătea în geamurile apartamentului nostru din Ploiești. Copiii dormeau, iar soțul meu, Vlad, sforăia liniștit în dormitor, fără să bănuiască nimic. Am ieșit pe ușă cu inima strânsă și cu un rucsac mic în spate, simțind că mă sufoc.

Nu a fost o decizie luată peste noapte. Ani de zile am dus pe umeri povara unei familii care nu mă vedea. Diminețile începeau mereu la fel: „Irina, unde mi-e cămașa?”, „Mama, nu găsesc caietul de mate!”, „Ce avem la micul dejun?” Niciun „mulțumesc”, niciun „cum te simți?” Vlad venea acasă obosit, se trântea pe canapea și deschidea televizorul. Eu alergam între teme, vase, cumpărături și facturi. Sâmbetele erau pentru curățenie generală, duminicile pentru vizite la socri sau la mama mea, unde tot eu găteam și serveam.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am încercat să-i spun lui Vlad că nu mai pot. „Ești prea sensibilă, Irina. Toate femeile fac asta. Ce vrei, să-ți ridic statuie?” M-a durut răceala lui. Nu voiam statuie, voiam doar să nu mă simt invizibilă.

Am început să plâng tot mai des în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă nimeni. Mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam. Unde era fata care visa să devină profesoară de română? Unde era femeia care râdea cu prietenele la o cafea? Totul se rezumase la liste de cumpărături și la grija ca nimeni să nu întârzie la școală sau la serviciu.

Într-o zi, la ședința cu părinții, doamna dirigintă a spus: „Maria e o fată bună, dar pare mereu obosită și tristă.” M-am uitat la fiica mea și am văzut în ochii ei aceeași epuizare pe care o simțeam eu. Atunci am știut că trebuie să fac ceva.

Am încercat să vorbesc cu mama mea. „Mamă, așa e viața. Și eu am tras pentru voi. Nu te plânge.” Prietenele mele erau prea ocupate cu propriile probleme sau nu voiau să audă despre nefericirea mea. Am început să citesc pe ascuns forumuri pentru mame epuizate și am descoperit că nu sunt singură.

Într-o noapte, după ce Vlad a venit acasă mirosind a bere și a spus că iar exagerez cu „dramele mele”, am simțit că mă prăbușesc. Am stat ore întregi pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă dacă viața mea chiar contează pentru cineva.

A doua zi dimineață am făcut bagajul. Am lăsat copiii la mama mea sub pretextul că trebuie să rezolv ceva urgent la serviciu. I-am scris lui Vlad biletul acela scurt și am plecat spre Brașov, unde o prietenă veche mi-a oferit o cameră pentru câteva zile.

Primele ore au fost un amestec de vinovăție și ușurare. M-am plimbat prin parc fără să mă grăbesc nicăieri. Am băut o cafea singură într-o cafenea micuță și am plâns în fața unei necunoscute care mi-a zâmbit complice.

Telefonul suna neîncetat: Vlad, mama, socrii. Mesaje peste mesaje: „Cum ai putut să faci asta copiilor?”, „Ești egoistă!”, „Întoarce-te acasă!” Nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine.

În a treia zi, Maria m-a sunat plângând: „Mama, când vii acasă? Tata e nervos tot timpul.” Mi s-a rupt sufletul. Am vrut să-i spun că mă întorc imediat, dar am știut că dacă fac asta totul va reveni la fel ca înainte.

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, dorință de libertate. Mi-am dat seama că nu pot fi o mamă bună dacă sunt mereu la capătul puterilor. Am sunat-o pe mama și i-am spus: „Am nevoie de ajutor. Nu mai pot singură.” A tăcut câteva secunde lungi înainte să răspundă: „Bine, Irina. Stai cât ai nevoie.”

După o săptămână m-am întors acasă. Vlad era rece și distant. Copiii m-au îmbrățișat strâns de parcă le-ar fi fost teamă că voi dispărea din nou. Am stabilit reguli noi: Vlad trebuia să se implice mai mult în treburile casei și în creșterea copiilor. Nu a fost ușor; au urmat certuri, reproșuri, lacrimi.

Dar ceva s-a schimbat în mine. Nu mai acceptam să fiu invizibilă. Am început să merg la terapie și să cer ajutor când simțeam că nu mai pot. Am reluat legătura cu prietenele mele și am început să ies din nou la cafea sau la film.

Familia mea încă se obișnuiește cu noua Irina – uneori mă simt vinovată pentru că pun limite sau spun „nu”. Dar știu că dacă nu mă respect eu însămi, nimeni altcineva nu o va face.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc așa, nevăzute și neapreciate? Cât putem duce până când ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?