Invizibila din propria casă: O aniversare care m-a schimbat

— Ana, ai pus destulă sare în ciorbă? — vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsună din pragul bucătăriei, la fel de tăioasă ca în fiecare an. Mă uit la ceas: 16:43. Mai sunt două ore până când toți vor veni, cu râsete zgomotoase și cu pretenții ascunse sub politețuri. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. În fiecare an, de ziua lui Radu, soțul meu, casa noastră devine terenul lor de joacă și eu, invizibila care face totul să meargă.

— Da, doamnă Lidia, am gustat-o. E bună, zic eu încercând să-mi ascund oboseala. Dar ea deja a trecut la inspectat sarmalele.

— Să nu uiți că lui Radu îi plac cu mai mult piper. Și să nu uiți să pui șervetele pe masă, nu ca anul trecut!

Simt cum mă sufoc. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Îmi amintesc de mama, care mi-a spus mereu: „Femeia trebuie să fie stâlpul casei, dar să nu se vadă.” Oare așa trebuie să fie? Să nu se vadă?

În sufragerie, Radu râde la telefon cu sora lui, Simona. Nici nu mă întreabă dacă am nevoie de ajutor. Niciodată nu întreabă. Pentru el, totul e firesc: masa pusă, casa curată, invitații mulțumiți. Eu sunt doar fundalul.

Anul acesta însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că am obosit să fiu invizibilă. Poate pentru că fiica mea, Mara, m-a întrebat ieri: „Mami, tu de ce nu stai niciodată cu noi la masă?”

Așa că am decis: anul acesta schimb regulile.

Când au început să sosească invitații — socrii mei, cumnata cu soțul ei și cei doi copii gălăgioși — am lăsat ușa deschisă și am zâmbit larg. Am pus masa frumos, dar nu am alergat după fiecare detaliu. Am adus mâncarea la timp, dar nu m-am grăbit să strâng farfuriile imediat ce au terminat.

— Ana, ai uitat să aduci murături! — a strigat Simona din capătul mesei.

— Le aduc imediat, am răspuns calm. Dar nu m-am ridicat pe loc. Am stat lângă Mara și am ascultat-o povestind despre desenul ei preferat.

Privirile s-au încruntat spre mine. Soacra a început să ofteze teatral. Radu mi-a aruncat o privire scurtă și tăioasă.

— Ce-i cu tine azi? — m-a întrebat el încet când am trecut pe lângă el spre bucătărie.

— Nimic. Doar vreau și eu să fiu parte din familie azi.

A tăcut. Nu era obișnuit cu un răspuns de la mine.

După tort și urări, când toți s-au retras în sufragerie la cafea și prăjituri, am rămas în bucătărie cu Mara. Am râs împreună și am dansat puțin pe muzica de la radio. Pentru prima dată în ani de zile m-am simțit vie.

Dar liniștea n-a durat mult. Lidia a intrat val-vârtej:

— Ana, ce-i cu tine? Nu vezi că lumea așteaptă cafeaua? Și prăjiturile nu sunt tăiate!

— Lidia, azi vreau să stau și eu puțin cu familia. Poate poți tu să duci cafeaua?

A rămas blocată o secundă. Apoi a început:

— Nu-mi vine să cred! Pe vremea mea… — și a continuat cu o tiradă despre cum femeile de azi nu mai știu ce-i respectul.

Radu a venit după ea, roșu la față:

— Ce faci? Ne faci de râs! Toată lumea vorbește deja!

— Radu, eu nu mai pot să fiu doar servitoare în casa mea! Vreau să fiu soție, mamă, om! Nu vreau ca Mara să crească văzându-mă doar alergând după toți!

A urmat o ceartă cum n-am avut niciodată. Vocea lui ridicată, lacrimile mele care curgeau fără oprire. Mara s-a ascuns sub masă speriată.

Seara s-a terminat cu uși trântite și tăceri grele. Socrii au plecat ofensați. Simona mi-a aruncat o privire plină de dispreț. Radu a dormit pe canapea.

A doua zi dimineață era liniște. Mara m-a îmbrățișat strâns:

— Mami, mi-a plăcut când ai stat cu mine aseară.

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel: amare și dulci în același timp.

Radu n-a vorbit cu mine două zile. Apoi a venit timid:

— Poate… poate ai dreptate. Poate ar trebui să ne gândim cum facem lucrurile împreună.

Nu știu dacă va fi ușor sau dacă familia lui mă va ierta vreodată pentru „obrăznicia” mea. Dar știu că nu mai pot trăi invizibilă.

Cât din noi trebuie să sacrificăm pentru ceilalți? Și când devine iubirea doar o formă de renunțare la sine?