Între sat și oraș: Povestea mea și a Ilincăi

— Ce cauți aici, Vlad? Nu ți-a ajuns cât ai lipsit? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, plină de aburii ciorbei de cartofi. Mă uitam la mâinile ei, crăpate de muncă, și simțeam cum mă strânge ceva în piept. Îmi era dor de casă, dar parcă nu mai era locul meu.

Am venit acasă după doi ani de armată, cu rucsacul greu și sufletul și mai greu. Satul părea neschimbat: aceleași ulițe pline de noroi, aceiași oameni care te măsoară din priviri și șușotesc la colțuri. Tata nu mi-a spus nimic când am intrat pe poartă, doar a dat din cap și s-a întors la cotețul găinilor. Fratele meu, Radu, m-a bătut pe umăr, dar am simțit că între noi s-a așezat o distanță pe care nu mai știam cum s-o trec.

În seara aceea, am ieșit pe prispă și am privit stelele. Mă simțeam străin în propria curte. Gândurile mi-au fugit la Ilinca, fata pe care o cunoscusem la oraș, la balul de la Căminul Cultural. Era altfel decât toate fetele din sat: vorbea repede, râdea tare, nu-i păsa de ce zic alții. M-am îndrăgostit de ea din prima clipă, dar știam că lumea noastră nu-i va primi niciodată pe amândoi.

A doua zi, când am ieșit la fân cu tata, a început să plouă mărunt. El a tăcut mult timp, apoi a zis:
— Să nu-ți bagi prostii în cap, Vlad. Fetele de la oraș nu-s pentru noi. Tu ai treabă aici, nu să umbli după vise.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu i-am răspuns. Dar gândul la Ilinca nu-mi dădea pace. Am luat bicicleta și am pornit spre oraș, cu noroiul stropindu-mi pantalonii. Am ajuns la blocul ei și am sunat la interfon. A coborât zâmbind, cu părul ud de ploaie.

— Ai venit! Nu credeam că o să mai vii…

Am stat pe banca din fața blocului și i-am povestit tot: despre armată, despre sat, despre tata. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Vlad, eu nu vreau să fugim de lume. Dar nici să trăim după regulile altora nu pot. Dacă vrei să încercăm, trebuie să fim amândoi puternici.

Am strâns-o de mână și am simțit că pentru prima dată cineva mă vede cu adevărat.

Când am adus-o pe Ilinca în sat, lumea s-a uitat la noi ca la urs. Vecina Maria a șoptit ceva la urechea mamei, iar tata a plecat în grădină fără să salute. La masă, Ilinca încerca să fie politicoasă, dar mama îi răspundea scurt, cu răceală.

— Nu știu ce cauți aici, fată dragă. La oraș nu aveți destule? De ce să vă bateți joc de băiatul meu?

Ilinca a roșit și a tăcut. Eu simțeam că mă sufoc între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.

Zilele au trecut greu. Tata nu vorbea cu mine decât despre muncă. Mama îmi punea mâncarea pe masă fără să mă privească. Radu îmi spunea că-s prost dacă cred că Ilinca va rămâne vreodată aici.

Într-o seară, am găsit-o pe Ilinca plângând în grădină.
— Vlad, nu pot… Nu pot să trăiesc aici dacă toți mă urăsc. Eu te iubesc, dar nu vreau să mă pierd pe mine.

Am simțit că mă prăbușesc. Am vrut să-i spun că o să fie bine, dar nu mai credeam nici eu. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile părinților mei, la așteptările lor, la cât de mic mă simțeam în fața lumii lor.

A doua zi dimineață, tata m-a găsit pe prispă.
— Ce faci, băiete? Nu dormi?
— Nu pot, tată…
— Știi că n-o să rămână aici. Și dacă rămâne, o să fie nefericită. Tu trebuie să alegi: ori satul, ori fata asta.

M-am ridicat brusc.
— Dar eu? Eu când aleg pentru mine?

Tata s-a uitat lung la mine și pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii lui.
— Și eu am visat altceva când eram tânăr. Dar viața nu-i vis, Vlad…

Ilinca a plecat în acea zi. Mi-a lăsat o scrisoare: „Te iubesc, dar nu pot lupta singură cu lumea ta. Poate într-o zi vei avea curajul să-ți urmezi inima.”

Au trecut luni de atunci. Satul e la fel de tăcut. Tata s-a îmbolnăvit și am rămas să am grijă de el. Uneori mă gândesc dacă am făcut bine că am rămas. Dacă dragostea chiar poate schimba lumea sau doar ne frânge aripile.

Mă uit la stele în fiecare seară și mă întreb: oare câți dintre noi trăim viața pe care ne-o dorim cu adevărat? Sau doar ne supunem așteptărilor altora? Ce ați fi făcut voi în locul meu?