Între patru pereți străini: Povestea mea într-o casă care nu mi-a aparținut niciodată

— Nu mai pot, Ilie! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mâinile îmi erau ude, iar lacrimile se amestecau cu apa rece care curgea fără rost. Ilie, soțul meu, stătea la masă, cu privirea pierdută în ecranul telefonului, de parcă nu ar fi auzit nimic.

— Ce ai, Maria? Iar începi? a oftat el, fără să ridice ochii.

Așa începea aproape fiecare seară de când Gabriela, soacra mea, nu mai era. Ea fusese singura care mă făcea să mă simt acceptată în casa asta mare, cu pereți reci și camere pline de amintiri care nu-mi aparțineau. Gabriela avea un fel al ei de a mă lua deoparte, de a-mi pune mâna pe umăr și de a-mi spune: „Lasă-i pe bărbați, fată, ei nu știu ce-i greul.”

Dar acum, după ce cancerul a luat-o pe neașteptate, am rămas singură între trei bărbați: Ilie, soțul meu, Vasile, cumnatul meu, și socrul, domnul Petre. Fiecare cu tabieturile lui, cu așteptările lui, cu pretențiile lui. Eu eram „femeia din casă”, cea care trebuia să gătească, să spele, să facă ordine, să nu comenteze și să nu deranjeze.

În primele luni după înmormântare, am simțit că mă sufoc. Dimineața, când mă trezeam, găseam deja bucătăria plină de vase murdare și resturi de la masa de seară. Vasile, cumnatul meu, era cel mai dezordonat. Lăsa hainele peste tot, nu-și strângea niciodată patul și avea mereu ceva de comentat la mâncarea pe care o făceam.

— Maria, iar ai pus prea multă sare! Nu știi că tata are tensiunea mare? îmi spunea el, aruncând lingura în chiuvetă.

Ilie nu zicea nimic. Se retrăgea în camera noastră, unde stătea cu ochii în tavan sau pe telefon. Socrul meu, domnul Petre, era cel mai greu de mulțumit. Avea obiceiul să bată cu bastonul în podea când voia ceva și să strige după mine ca și cum aș fi fost servitoarea lui.

— Fata, adu-mi apă! Fata, unde mi-e ceaiul? Fata, vezi că iar ai uitat să-mi calci cămașa!

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Vasile, am ieșit în curte și am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Ți-am spus eu, Maria, că nu-i ușor să trăiești cu familia bărbatului. Fiecare are obiceiurile lui, și tu ești mereu străina. Nu vrei să vii acasă la noi măcar pentru câteva zile?

— Nu pot, mamă. Dacă plec, cine are grijă de ei? Ilie nu știe nici să-și facă un ceai, Vasile nu știe nici să-și spele o cămașă, iar domnul Petre… dacă nu-i fac eu ceaiul de dimineață, zici că vine sfârșitul lumii.

— Și tu? Cine are grijă de tine?

Am rămas pe gânduri. Cine avea grijă de mine? Nimeni. Nici măcar Ilie, cel care îmi promisese că o să mă iubească și la bine, și la greu. În fiecare seară, după ce terminam toate treburile, mă așezam pe marginea patului și mă uitam la poza de la nuntă. Zâmbeam acolo, cu speranță, cu ochii plini de vise. Acum, mă simțeam ca o umbră.

Într-o duminică, am încercat să vorbesc cu Ilie.

— Ilie, nu mai pot. Simt că mă pierd. Nu mai sunt eu. Vreau să ne mutăm, să avem casa noastră. Să fim doar noi doi.

El a oftat adânc și a dat din cap.

— Nu putem, Maria. Tata e bolnav, Vasile nu se descurcă singur. Dacă plecăm, cine are grijă de ei? Și-apoi, casa asta e a noastră. Aici am crescut.

— A ta, Ilie. Nu a mea. Eu nu simt că aparțin aici. Mă simt ca o chiriașă care plătește cu viața ei liniștea altora.

A tăcut. M-a privit pentru prima dată în ultimele luni cu adevărat. Dar n-a zis nimic. Seara, când am intrat în bucătărie, l-am găsit pe Vasile bând bere și râzând la televizor.

— Ce-ai pățit, cumnată? Te-ai certat cu Ilie? Hai, lasă, că trece. Femeile mereu se plâng.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Am ieșit din casă și am mers pe uliță până la capătul satului. Aerul rece de primăvară m-a trezit puțin la realitate. M-am așezat pe o bancă și am început să mă gândesc la viața mea. La visele mele de fată: să am casa mea, familia mea, liniștea mea.

În acea seară am decis că trebuie să fac ceva pentru mine. Am început să caut un loc de muncă în orașul apropiat. Am găsit un post de vânzătoare la un magazin alimentar. Când le-am spus acasă că vreau să lucrez, au început scandalurile.

— Cum adică să pleci toată ziua? Cine face mâncare? Cine spală? Cine are grijă de tata? a urlat Vasile.

— Maria, nu cred că e o idee bună, a zis Ilie încet. O să fie greu fără tine aici.

— Dar pentru mine cine face ceva? am întrebat eu cu voce tremurată.

Nimeni n-a răspuns. Am început să lucrez și să-mi câștig propriii bani. Încet-încet, am început să mă simt din nou om. La magazin, oamenii mă salutau, îmi zâmbeau, mă întrebau de sănătate. Acasă însă, tensiunea creștea pe zi ce trecea. Domnul Petre era tot mai morocănos, Vasile tot mai răutăcios, iar Ilie tot mai absent.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Vasile care mi-a spus că „femeile trebuie să stea la cratiță”, am făcut bagajul și am plecat la mama. Ilie nu m-a oprit. Nici măcar nu m-a întrebat unde mă duc.

Acum, după un an de când Gabriela nu mai e și după luni de zile petrecute între patru pereți străini, mă uit înapoi și mă întreb: dacă aș fi ascultat-o pe mama și nu m-aș fi mutat niciodată în casa lor, aș fi fost mai fericită? Sau poate că totul ține de curajul de a-ți apăra locul tău în lume?

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea și nu au curajul să plece? Ce ați fi făcut voi în locul meu?