Între patru pereți: Povestea unei mame care a auzit prea mult

— Nu pot să cred că vorbești așa despre mine, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, ieșind din dormitorul unde mă prefăcusem că dorm. În sufragerie, Vlad și soția lui, Irina, au încremenit. Pe masă, între două cești de cafea, zăcea dosarul cu actele apartamentului meu.

— Mamă, nu e ce crezi tu… a bâiguit Vlad, evitându-mi privirea. Irina s-a ridicat brusc, încercând să pară calmă.

— Maria, nu vrem decât ce e mai bine pentru tine. Știi cât de greu îți e singură… a început ea, dar am ridicat mâna să o opresc.

Nu mai eram sigură dacă tremuram de furie sau de frică. În ultimele luni, mă simțisem tot mai obosită. Uneori uitam unde pun cheile sau dacă am stins aragazul. Dar niciodată nu mi-am imaginat că băiatul meu ar putea să mă dea la o parte ca pe un obiect vechi.

Am crescut singură doi copii după ce soțul meu, Ion, a murit într-un accident la metrou. Am muncit ca vânzătoare la alimentara din cartier, am tras de fiecare leu ca să le dau lor tot ce n-am avut eu. Vlad era mândria mea – băiat bun la carte, mereu cu capul pe umeri. Dar acum, în fața mea, era un străin.

— Vlad, vrei să mă trimiți la azil? Să-mi iei casa? am întrebat răspicat.

El s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Mamă, nu e vorba de asta… E greu pentru noi toți. Tu ești tot mai slăbită și… și apartamentul ți-ar putea aduce niște bani pentru o îngrijire mai bună. Noi avem nevoie de spațiu pentru copii…

Irina a dat din cap aprobator.

— E normal să ne gândim și la viitorul nostru. Știi cât costă grădinița pentru Andreea și Matei? Și tu ai nevoie de supraveghere permanentă…

Mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. Toată viața am pus familia pe primul loc. Acum eram o povară? Un obstacol între ei și fericirea lor?

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Blocul vechi mirosea a ploaie și a flori de tei. M-am sprijinit de balustradă și am privit spre curtea unde Vlad se juca odinioară cu mingea. Oare când s-a schimbat totul?

În seara aceea n-am putut dormi. Am răscolit prin sertare după fotografii vechi: Vlad la serbare, eu cu el de mână în prima zi de școală, Ion zâmbind larg lângă noi. Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă nimeni.

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Elena.

— Nu pot să cred! Cum să facă Vlad una ca asta? a exclamat ea. Maria, trebuie să vorbești cu el serios. Să nu semnezi nimic!

— Dar dacă are dreptate? Dacă chiar nu mai pot singură?

— Nu-l lăsa să profite! Tu ai tras pentru casa asta! Dacă vrea să te ajute, să vină să stea cu tine, nu să te bage la azil!

Am închis telefonul cu inima grea. În zilele următoare, Vlad a venit tot mai rar. Irina îmi trimitea mesaje scurte: „Ai nevoie de ceva?” „Sper că ești bine.” Dar nu mai era căldura de altădată.

Într-o duminică, am decis să-i chem pe toți la masă: Vlad, Irina și copiii lor. Am gătit sarmale și cozonac, ca pe vremuri.

— Vreau să vorbim deschis, le-am spus când s-au așezat la masă. Nu sunt gata să plec din casa mea. Știu că vă e greu, dar nu vreau să fiu o povară. Dacă vreți să mă ajutați, veniți mai des pe la mine. Nu-mi luați singurul lucru care mi-a rămas: demnitatea.

Vlad s-a uitat lung la mine.

— Mamă… nu m-am gândit că te simți așa…

Irina a oftat.

— Poate am exagerat… Ne-am speriat și noi. Dar nu vrem să te rănim.

Am simțit că o parte din povară mi s-a ridicat de pe umeri. Nu știu ce va fi mâine – poate sănătatea mea se va șubrezi și mai tare. Dar știu sigur că nu voi ceda fără luptă.

În fiecare seară mă uit la fotografiile cu familia mea și mă întreb: oare cât valorează dragostea unui copil față de mama lui? Și cât valorează liniștea unui bătrân în propria casă? Voi ce ați face în locul meu?