Între pâine și dragoste: Povestea despărțirii dintre o mamă și fiica ei

— Nu mă mai suna, mamă! Nu înțelegi că nu mai am nevoie de tine? Glasul Anei răsuna în receptor, tăios, ca o lamă rece. Am rămas cu telefonul la ureche, în mijlocul bucătăriei din apartamentul meu mic din Berlin, cu mâinile tremurând și ochii încețoșați de lacrimi. Pe masă, lângă mine, era poza ei de la serbarea clasei a cincea, cu zâmbetul acela larg și sincer pe care nu l-am mai văzut de ani buni.

Când am plecat din România, Ana avea 12 ani. Era încă un copil, cu părul prins în două codițe și ochii mari, curioși. Soțul meu, Viorel, tocmai rămăsese fără serviciu după ce fabrica de mobilă s-a închis. Facturile se adunau, frigiderul era tot mai gol, iar eu simțeam cum mă sufoc sub greutatea neputinței. Într-o seară ploioasă de noiembrie, am luat hotărârea: plec la muncă în Germania. Nu pentru mine, ci pentru Ana. Să aibă haine curate, rechizite noi, să nu-i fie rușine la școală că nu are ce pune pe masă.

— O să fie greu fără tine, dar o să ne descurcăm, mi-a spus Viorel încercând să pară puternic. Ana însă nu a spus nimic. S-a uitat la mine cu ochii aceia mari și tăcuți și a fugit în camera ei.

Primele luni la Berlin au fost un coșmar. Muncă de dimineață până seara la o familie de bătrâni nemți. Spălam, găteam, făceam curat și trimiteam aproape tot ce câștigam acasă. Vorbeam cu Ana pe video seara târziu, când ea era deja obosită sau supărată că nu sunt lângă ea. Îmi povestea scurt despre școală, apoi închidea repede telefonul.

— Mamă, nu-mi trebuie nimic! Vreau doar să vii acasă! îmi spunea uneori printre suspine. Dar eu îi răspundeam mereu același lucru: „Încă puțin, Ana. O să vezi că va fi mai bine.”

Anii au trecut. Am ratat ziua ei de naștere de 13 ani, apoi pe cea de 14. Am lipsit la serbarea de final de gimnaziu și la prima ei dezamăgire în dragoste. Viorel îmi spunea la telefon că Ana se închide tot mai mult în ea. Când veneam acasă de Crăciun sau Paște, o găseam schimbată: tăcută, rece, cu privirea pierdută în ecranul telefonului.

Într-o vară, când Ana avea 16 ani, am găsit-o plângând în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o speriată.
— Nimic! Nu te mai preface că-ți pasă! Ai ales banii în locul meu!

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Am vrut să-i explic că tot ce am făcut a fost pentru ea, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Viorel a intrat și el în bucătărie și a încercat să o liniștească.

— Ana, mama ta a muncit ca să nu duci lipsă de nimic!
— Dar am dus lipsă de ea! a țipat Ana și a fugit din casă.

Din acel moment, ceva s-a rupt între noi. Oricât încercam să repar relația, Ana mă respingea. Îmi răspundea sec la mesaje sau nu răspundea deloc. Când veneam acasă, stătea mai mult pe la prietene sau ieșea din cameră doar când trebuia.

Într-o zi, Viorel mi-a spus:
— Poate ar trebui să te întorci definitiv acasă. Banii nu mai contează dacă o pierdem pe Ana.

Dar cum să mă întorc? Aveam rate la bancă pentru apartamentul pe care îl cumpărasem ca Ana să aibă camera ei. Aveam datorii pentru tratamentele mamei mele bolnave. M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire.

Într-o seară târzie de iarnă, am primit un mesaj de la Ana: „Nu vreau să vii la banchetul meu de absolvire.” Am simțit cum mi se rupe inima. Am plâns toată noaptea și m-am întrebat unde am greșit atât de tare.

Când am venit acasă vara trecută, Ana avea deja 19 ani și se pregătea să plece la facultate la Cluj. Am încercat să vorbim.

— Ana, te rog… hai să stăm puțin de vorbă.
Ea s-a uitat la mine cu acea privire rece care mă doare mai tare decât orice cuvânt.
— Ce rost are? Oricum nu mă cunoști.

Am rămas singură în sufragerie, cu poza ei micuță în mână și cu sufletul gol. M-am întrebat dacă sacrificiul meu a avut vreun sens sau dacă am pierdut totul încercând să-i ofer totul.

Acum stau aici, într-un oraș străin, cu banii trimiși acasă și cu inima sfâșiată de dor și regret. Mă întreb: oare câți părinți ca mine au ales pâinea în locul dragostei? Și oare cât costă cu adevărat o copilărie fără mamă?

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată… Sau poate există totuși o cale spre iertare? Voi ce credeți?