Între mândrie și regret: Povestea unei mame care nu și-a putut accepta nora

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Ai muncit atât de mult, ai atâtea posibilități, iar tu vrei să-ți legi viața de o femeie care are deja un copil?
Vocea mea tremura, dar nu de emoție, ci de furie. Vlad stătea în fața mea, cu ochii lui albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui său, plini de o hotărâre pe care nu o mai văzusem niciodată.
— Mamă, Irina e tot ce mi-am dorit. Și pe David îl iubesc ca pe propriul meu copil. Nu vreau să trăiesc după prejudecățile altora.
M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, simțind cum inima mi se strânge. Am crescut singură un copil, știu cât de greu e. Am făcut totul pentru Vlad: am lucrat două joburi, am renunțat la visele mele, am îndurat privirile miloase ale vecinilor din blocul nostru vechi din Ploiești. Tot ce mi-am dorit a fost ca el să aibă o viață mai ușoară decât a mea.

Dar acum, când îl vedeam gata să repete povestea mea, să-și asume responsabilitatea unui copil care nu-i aparține, m-am simțit trădată. Nu de el, ci de soartă. Parcă toate sacrificiile mele fuseseră în zadar.

— Vlad, gândește-te! O să fii tată peste noapte! Nici nu știi ce înseamnă asta! Irina are bagajul ei, trecutul ei… De ce să-ți complici viața?

El a tăcut o clipă, apoi a spus cu voce joasă:
— Poate pentru că tu m-ai învățat să nu fug de greutăți.

Cuvintele lui au fost ca un cuțit răsucit în rană. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, încercând să-mi ascund lacrimile. De acolo vedeam același peisaj cenușiu al cartierului: blocuri vechi, copii jucându-se printre mașini ruginite, femei care-și scuturau covoarele la geam. Am simțit din nou povara singurătății și a eșecului.

În zilele următoare, am refuzat să vorbesc cu Vlad despre Irina. Când venea acasă, schimbam subiectul sau mă prefăceam ocupată. El încerca să mă apropie de ea, dar eu găseam mereu scuze:
— Sunt obosită.
— Poate altă dată.
— Nu cred că e momentul potrivit.

Într-o duminică, Vlad a venit cu Irina și cu David la mine acasă fără să mă anunțe. Irina era timidă, cu ochii mari și obosiți. David s-a ascuns după fusta ei. Am simțit un val de resentiment și am fost rece toată după-amiaza.

— Mariana, știu că nu e ușor pentru tine… — a început Irina la desert.
Am întrerupt-o:
— Nu e vorba despre mine. E vorba despre fiul meu și viitorul lui.

Vlad s-a ridicat brusc:
— Dacă nu poți măcar să încerci să o cunoști pe Irina, atunci nu știu ce rost mai are să vin aici.

Au plecat devreme. În seara aceea am plâns până târziu. M-am simțit singură ca niciodată.

Timpul a trecut. Vlad s-a mutat cu Irina și David într-un apartament mic la marginea orașului. Nu m-a mai sunat la fel de des. La început am crezut că va reveni la mine când va vedea cât e de greu. Dar nu s-a întâmplat asta.

La Crăciun am primit un mesaj sec: „Sărbători fericite, mamă.” Fără invitație la masă, fără urări calde. Am simțit cum distanța dintre noi crește cu fiecare zi.

Vecinele au început să mă întrebe:
— Ce face băiatul? Nu-l mai vezi?
M-am rușinat să le spun adevărul. Am mințit că e ocupat cu serviciul.

Într-o zi, la aproape un an după ce Vlad plecase, am primit un telefon de la el:
— Mamă… Irina a avut un accident cu mașina. E la spital. Poți veni să stai cu David câteva ore?

Am simțit cum mi se taie respirația. Am acceptat fără să gândesc prea mult. Când am ajuns la ei acasă, David m-a privit speriat. Nu știa cum să se poarte cu mine. I-am făcut o ciocolată caldă și l-am întrebat timid:
— Îți place la grădiniță?
El a dat din cap și mi-a arătat un desen: „Asta e familia mea.” Pe hârtie erau trei figuri: Vlad, Irina și el.

Atunci am realizat cât de mult pierdusem din cauza orgoliului meu. Cât de mult îmi lipsise Vlad și cât de puțin știam despre viața lui nouă.

Irina s-a făcut bine după câteva zile. Când a venit acasă, m-a privit cu ochii în lacrimi:
— Mulțumesc că ai avut grijă de David…
Am simțit un nod în gât și am reușit doar să dau din cap.

După acel episod, relația noastră s-a mai îmbunătățit puțin. Dar rana rămâne. Vlad nu mai e băiatul care venea la mine pentru orice problemă. S-a maturizat fără mine lângă el. Iar eu am rămas cu regretul că nu am știut să-l susțin atunci când avea cea mai mare nevoie de mine.

Uneori mă întreb: dacă aș fi fost mai deschisă, dacă aș fi încercat măcar să-i cunosc familia… oare aș fi avut parte de mai multă iubire? Oare câte mame își pierd copiii din cauza fricii de necunoscut? Voi ce ați fi făcut în locul meu?