Între frică și credință: Cum am găsit curajul să-mi înfrunt ginerele

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar inima îmi bătea ca o tobă spartă. Era a treia oară în săptămâna aceea când Ioana venea acasă cu ochii roșii și obrajii umflați. Știam adevărul, dar nu aveam curajul să-l rostesc. Dănuț, ginerele meu, era un om rece, cu privirea tăioasă și cuvinte care tăiau ca lama.

— Ce s-a întâmplat iar? — am întrebat încet, de parcă mi-era teamă să nu trezesc demonii din pereți.

— Nimic… doar că… iar a țipat la mine. Pentru nimic! — Ioana își freca mâinile una de alta, încercând să-și ascundă tremurul. — Și-a pierdut iar răbdarea cu copiii. A spart farfuria pe masă…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De ani de zile trăiam cu frica asta: frica de scandal, de rușine, de ce-ar zice lumea dacă s-ar afla. Dănuț era respectat în sat, lucra la primărie, avea mereu vorba la el. Dar acasă… acasă era alt om.

În serile când Ioana nu venea la noi, mă rugam cu lacrimi în ochi. „Doamne, dă-mi putere să-mi apăr fata!” Dar dimineața mă trezeam tot slabă, tot paralizată de frică. Îmi aminteam cum tata ridica vocea la mama și cum eu mă ascundeam sub masă. Parcă blestemul se repeta.

Într-o duminică, după slujbă, am stat mai mult în biserică. Preotul Grigore a vorbit despre curaj și iertare. „Nu lăsați frica să vă conducă viața”, a spus el. Am simțit că vorbește direct cu mine. Am ieșit din biserică cu ochii în lacrimi și cu un nod în gât.

Seara aceea a fost decisivă. Ioana a venit din nou plângând, iar copiii se țineau strâns de fusta ei.

— Mamă, nu mai pot! Nu mai vreau să mă întorc acolo! — a izbucnit ea.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am luat-o în brațe și am șoptit:

— Nu te mai întorci. Rămâi aici, cât vrei tu.

A doua zi dimineață, Dănuț a venit val-vârtej la poartă. A bătut tare, de s-a cutremurat casa.

— Unde-i nevasta mea? Ce-ai făcut cu ea? — urla el din stradă.

Mi-au tremurat genunchii, dar am ieșit pe prispă.

— Ioana nu vrea să se întoarcă. Las-o să respire! — am spus cu vocea gâtuită.

— Nu te băga tu! E treaba noastră! — a urlat el, făcând un pas spre mine.

Atunci am simțit că nu mai pot da înapoi. Am strâns pumnii și am spus:

— Dacă nu pleci acum, sun la poliție!

Nu știu de unde am avut curajul ăsta. Poate din disperare, poate din dragoste pentru fată. Dănuț s-a uitat la mine ca la o nebună și a plecat trântind poarta.

Au urmat zile grele. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „S-a despărțit fata Mariei de bărbat!” M-am dus la poliție și am cerut ordin de protecție pentru Ioana. A fost umilitor să povestesc totul unui străin, dar am făcut-o pentru ea și pentru nepoți.

Ioana a început să doarmă liniștită după mult timp. Copiii au început să râdă iar prin curte. Dar Dănuț nu s-a lăsat. A venit de câteva ori beat la poartă, a amenințat că ne face de râs în sat, că ne ia copiii.

Într-o seară, când eram toți adunați în bucătărie, Ioana m-a privit lung:

— Mamă… tu chiar crezi că o să fie bine?

Am luat-o de mână și i-am spus:

— Nu știu dacă o să fie ușor. Dar știu că nu mai putem trăi cu frică. Dumnezeu ne vede și ne ajută.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Dănuț a primit interdicție să se apropie de noi. Ioana a început să lucreze la magazinul din sat și încet-încet a prins curaj să zâmbească iar.

Într-o zi, m-am întâlnit cu mama lui Dănuț la piață. M-a privit cu ură:

— Tu ai stricat familia băiatului meu!

Am simțit iar rușinea aceea veche, dar i-am răspuns calm:

— Familia nu se strică din afară. Se rupe când cineva uită să iubească.

Seara aceea am plâns mult. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă nu cumva am condamnat-o pe Ioana la o viață grea ca mamă singură. Dar când am văzut-o jucându-se cu copiii în curte, fără teamă, am știut că am ales corect.

Uneori încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă. Încerc să mă rog pentru Dănuț, să-l iert în sufletul meu. Știu că ura nu vindecă nimic.

M-am întrebat adesea: câte mame mai tac din frică? Câte fete mai rabdă pentru că „așa e la noi”? Poate povestea mea o să dea curaj altcuiva să rupă tăcerea.

Oare chiar putem schimba ceva dacă avem curajul să spunem adevărul? Sau frica va rămâne mereu mai puternică decât dragostea?