Între Dragoste și Rațiune: Povestea Mea cu Radu

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa, între două lumi, mereu cu sufletul la gură! am izbucnit într-o seară ploioasă de noiembrie, când încălțam pantofii uzi la ușă și încercam să-mi adun curajul să-i spun adevărul.

Radu m-a privit cu ochii lui obosiți, aceiași ochi care mă cuceriseră acum patru ani, când l-am întâlnit la coada de la farmacie. Atunci mi-a zâmbit larg, cu o sinceritate dezarmantă, și mi-a povestit, ca unui vechi prieten, că nu știe dacă va avea bani să-și ia medicamentele pentru copii. M-a impresionat vulnerabilitatea lui, felul în care nu se ascundea după măști sau orgolii. Așa a început totul.

La început, prietenele mele râdeau: „Ce-ți trebuie ție un bărbat cu doi copii și fără serviciu? Nu vezi că n-are nici casă?” Dar eu vedeam dincolo de aparențe. Radu era cald, atent, știa să asculte și să mă facă să râd chiar și în cele mai negre zile. Mă simțeam văzută, iubită, importantă. Și totuși, realitatea nu întârzia să-și arate colții.

Primele luni au fost ca un vis. Ne plimbam prin Herăstrău cu copiii lui, Ilinca și Vlad, le cumpăram vată pe băț și îi lăsam să se joace în noroi, fără griji. Seara, ne adunam toți patru în garsoniera mea mică din Drumul Taberei și povesteam până târziu. Dar încet-încet, spațiul a devenit prea mic pentru atâtea suflete rănite.

Radu încerca să găsească de lucru. A fost paznic la o firmă de construcții, apoi a lucrat la o spălătorie auto. De fiecare dată era concediat după câteva luni: ba pentru că lipsea când copiii erau bolnavi, ba pentru că nu suporta să fie tratat ca un nimeni. Îl vedeam cum se stinge puțin câte puțin, cum se rușinează când trebuie să-mi ceară bani pentru pâine sau pentru rechizitele copiilor.

Mama mea nu a acceptat niciodată relația noastră. „Te trage în jos! O să ajungi să-i crești copiii și să plătești tu totul! Tu meriți mai mult!” îmi repeta aproape zilnic la telefon. Tata nu spunea nimic, dar privirea lui tăcută era și mai grea decât vorbele mamei. Prietenii au început să se îndepărteze. Nu mă mai invitau la ieșiri, nu mai răspundeau la mesaje. Mă simțeam tot mai singură.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă plângând: „Mami zice că nu vrei să ne mai vezi!” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Fosta soție a lui Radu mă ura din tot sufletul. Îi spunea copiilor că eu sunt de vină că tatăl lor nu mai are bani pentru ei. Radu încerca să-i explice că nu e așa, dar copiii erau prea mici ca să înțeleagă. Eu eram prinsă la mijloc între dragostea pentru el și nevoia de liniște.

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă despre bani, Radu a plecat trântind ușa. Nu s-a întors două zile. Am dormit cu telefonul sub pernă, sperând să mă sune. Când a revenit, era abătut și mai tăcut ca niciodată. „Nu mai pot să-ți fac asta”, mi-a spus. „Nu merit tot ce faci pentru mine. Poate mama ta are dreptate.”

Am plâns împreună pe canapea, ținându-ne de mână ca doi naufragiați pe o insulă pustie. Dar niciunul nu avea curajul să spună cu voce tare ceea ce simțeam amândoi: că dragostea nu e întotdeauna de ajuns.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare. Radu a început să doarmă tot mai des la sora lui din Pantelimon. Copiii veneau tot mai rar la mine. Eu mergeam la serviciu ca un robot, fără chef de nimic. Mama a încercat să mă convingă să-l părăsesc definitiv. „O să-ți mulțumești într-o zi”, îmi spunea ea. Dar eu nu voiam să renunț la el. Încă speram că va găsi un loc de muncă stabil, că vom putea lua un credit pentru o casă mai mare, că vom fi o familie adevărată.

Într-o seară de vară, când toți vecinii erau pe la grătare și râdeau în curte, Radu a venit la mine cu ochii roșii de plâns. „Am primit o ofertă de muncă în Spania. Plec peste două zile. Nu pot să te iau cu mine. Nici pe copii nu-i pot lua. Dar trebuie să încerc ceva pentru ei.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am vrut să-l opresc, să-i spun că vom găsi o soluție împreună. Dar nu am putut. Am știut că e sfârșitul. L-am îmbrățișat strâns și i-am șoptit: „Te iubesc. Să nu uiți asta niciodată.”

A doua zi dimineață am găsit pe masă o scrisoare de la el: „Îți mulțumesc că ai crezut în mine când nimeni altcineva nu a făcut-o. Poate într-o altă viață vom fi fericiți.”

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă gândesc la el în fiecare zi. Încerc să-mi reconstruiesc viața, dar uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Poate dragostea nu e suficientă când viața te pune la încercare.

Oare câți dintre noi au renunțat la iubire pentru siguranță? Și dacă da… oare am ales bine?