Între Dragoste și Loialitate: Povestea Unei Familii Frânte

— Nu pot să cred că ai ajuns să ceri așa ceva, Mariana! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la fosta mea soacră, care stătea în pragul ușii, cu brațele încrucișate și privirea rece ca gheața.

Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar în apartamentul meu din cartierul Drumul Taberei plutea un aer greu, apăsător. Pe masa din sufragerie, actele de vânzare-cumpărare zăceau răvășite, martori tăcuți ai unei bătălii care avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.

— Nu cer nimic nedrept, Vlad, mi-a răspuns Mariana, cu vocea ei aspră. După tot ce a făcut fiica mea pentru tine, după toți anii ăștia… e normal să împărțim totul.

Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Nu era prima dată când Mariana încerca să se amestece în viața noastră, dar niciodată nu fusese atât de directă, atât de lipsită de scrupule. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred că femeia care mă primise cu atâta căldură în familia lor, care îmi gătea sarmale de sărbători și mă striga „băiatul meu”, ajunsese să-mi ceară jumătate din banii pe apartamentul pe care îl cumpărasem înainte de căsătorie.

— Dar apartamentul e al meu! l-am luat cu banii mei, înainte să mă însor cu Irina! am strigat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Mariana a ridicat din umeri, cu o indiferență care m-a durut mai tare decât orice insultă.

— Irina a investit suflet și timp aici. A renovat, a decorat, a făcut din casa asta un cămin. Și acum vrei să o lași pe drumuri?

M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. Îmi venea să urlu. Nu era vorba doar despre bani. Era vorba despre tot ce pierdusem: căsnicia mea cu Irina, liniștea sufletească, încrederea în oameni. Și acum, când credeam că pot începe o viață nouă, trecutul mă trăgea înapoi cu o forță nebănuită.

Am cunoscut-o pe Irina la facultate. Era veselă, plină de viață, mereu gata să râdă sau să spună o glumă. Ne-am mutat împreună după doi ani și am cumpărat apartamentul acesta dintr-un credit pe care îl plăteam încă. Irina a adus culoare și lumină în viața mea. Dar după cinci ani de căsnicie, ceva s-a rupt între noi. Certurile au devenit tot mai dese, reproșurile tot mai amare. Până într-o zi când Irina a plecat la mama ei și nu s-a mai întors.

Divorțul a fost greu, dar civilizat. Am împărțit tot ce aveam: mobila, electrocasnicele, chiar și pisica noastră, Mimi, pe care o vizitam pe rând. Singurul lucru care mi-a rămas intact a fost apartamentul. Sau cel puțin așa credeam.

Acum Mariana voia jumătate din banii pe care urma să-i primesc după vânzare. Spunea că e dreptul Irinei și că ea doar o reprezintă. Dar eu știam adevărul: Mariana nu suporta ideea ca eu să plec mai departe fără ca ele să primească ceva din ceea ce considerau „al nostru”.

În zilele care au urmat acelei confruntări, am început să mă simt ca un străin în propria viață. Prietenii mei mă întrebau dacă sunt bine, dar nu puteam vorbi despre asta fără să simt un nod în gât. Mama mea, Elena, încerca să mă liniștească:

— Vlad, nu te lăsa călcat în picioare! Ai muncit pentru tot ce ai. Nu e corect ce-ți fac.

Dar tata era mai reținut:

— Poate ar trebui să cedezi puțin… Să nu-ți faci dușmani pe viață. Familia e familie.

Familia… Ce cuvânt greu! Familia mea era acum ruptă în două: părinții mei de-o parte, Irina și Mariana de cealaltă. Și eu la mijloc, încercând să împac imposibilul.

Într-o seară am primit un mesaj de la Irina:

„Putem vorbi? Nu vreau să ne urâm.”

Am acceptat să ne vedem la o cafenea micuță din centru. Irina părea obosită, dar ochii ei încă aveau acea sclipire pe care o iubeam odinioară.

— Vlad… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Mama exagerează uneori… Dar și eu simt că merit ceva după toți anii ăștia.

— Irina, nu vreau să-ți fac rău. Dar apartamentul ăsta e singurul lucru care mi-a rămas. Dacă îl pierd și pe ăsta… ce mai am?

A tăcut o clipă și apoi a spus încet:

— Poate niciunul dintre noi nu câștigă cu adevărat…

Am plecat de acolo cu sufletul și mai greu. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca un leu în cușcă, încercând să găsesc o soluție care să nu rănească pe nimeni. Dar orice variantă părea nedreaptă pentru cineva.

În zilele următoare am început să primesc telefoane de la rudele Irinei: verișoara ei Anca mă acuza că sunt zgârcit; unchiul Petre îmi spunea că „bărbat adevărat” ar fi cedat fără discuții; chiar și vecina de la trei m-a privit urât când m-a întâlnit pe scară.

M-am simțit izolat, judecat, trădat de toți cei pe care îi considerasem familie. Într-o zi am cedat nervos și am izbucnit la telefon:

— Ce vreți de la mine? Sângele meu? Sufletul? Nu vă ajunge că am pierdut tot?

Am plâns ca un copil după aceea. M-am simțit mic și neputincios.

În cele din urmă am decis să vând apartamentul și să-i dau Irinei o parte din bani — nu jumătate, dar suficient cât să simt că am fost corect. Mariana n-a fost mulțumită niciodată; a continuat să mă vorbească de rău prin tot cartierul.

Dar eu am rămas cu o întrebare care mă macină și azi: unde se termină loialitatea față de cei dragi și unde începe dreptatea față de tine însuți? Oare chiar trebuie să alegem între dragoste și demnitate atunci când familia se destramă?

Poate voi aveți un răspuns mai bun decât mine…