Între dragoste și iertare: Povestea unei mame sfâșiate

— Cum ai putut, Paul? Cum ai putut să-i faci asta copiilor tăi? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci ca piatra. Stăteam în bucătăria noastră mică din Ploiești, cu fața în palme, în timp ce fiul meu își cobora privirea spre podeaua tocită. Era noiembrie, afară ploua mărunt, iar în casă plutea un aer greu, de neiertare.

Paul nu mi-a răspuns atunci. Doar oftă adânc și se ridică să plece. Ușa s-a trântit încet după el, dar ecoul acelei discuții avea să mă urmărească ani la rând. De atunci, nu am mai fost aceeași mamă. Nu am mai fost aceeași femeie.

Totul a început cu cinci ani în urmă, când Paul, băiatul meu cel mare, a venit acasă cu ochii roșii și mi-a spus că vrea să divorțeze de Irina. Aveau doi copii mici, gemeni, abia trecuți de șase luni. Irina era ca o fiică pentru mine; o primisem în familie cu brațele deschise. Îi știam toate durerile, îi știam visele. Când Paul mi-a spus că s-a îndrăgostit de altcineva, am simțit că mă prăbușesc.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai simt nimic pentru Irina. Am cunoscut-o pe Laura la serviciu… E altceva. Mă face să mă simt viu.

Atunci am urlat la el. Nu-mi amintesc exact ce am spus, dar știu că am plâns ore întregi după ce a plecat. M-am simțit trădată nu doar ca mamă, ci și ca femeie. Cum putea să-și lase copiii? Cum putea să o rănească pe Irina?

În primele luni după despărțire, Irina venea des la mine. Îmi aducea gemenii, îi lăsa să doarmă în pătuțurile lor vechi din camera lui Paul. Îmi povestea cât de greu îi era, cum nu dormea nopțile, cum plângeau copiii după tatăl lor. O țineam în brațe și îi promiteam că va fi bine, dar nici eu nu credeam asta.

Paul venea rar. Când venea, aducea mereu ceva pentru copii — jucării scumpe, haine noi — dar nu stătea niciodată prea mult. Îl simțeam străin în propria casă. Laura nu a venit niciodată la noi; nici nu voiam să aud de ea.

Timpul a trecut, dar rana nu s-a vindecat. La fiecare Crăciun, la fiecare zi de naștere a gemenilor, mă simțeam sfâșiată între dorința de a-mi vedea fiul fericit și neputința de a accepta ceea ce făcuse. Familia noastră era ruptă în două: eu și Irina cu copiii într-o parte, Paul și Laura într-alta.

Mama mea îmi spunea mereu: „Maria, sângele apă nu se face.” Dar eu simțeam că sângele meu s-a subțiat atât de mult încât abia mai curgea prin venele mele obosite.

Într-o zi, Irina a venit la mine cu ochii umflați de plâns.
— Maria, nu mai pot. Paul vrea custodie comună. Vrea să-i ia pe copii la el și la Laura.

Am simțit cum mi se taie respirația.
— Nu se poate! Nu-i lăsa! Copiii au nevoie de tine!

Irina a dat din umeri neputincioasă.
— Judecătorul spune că trebuie să le dau voie… Laura e însărcinată.

Atunci am simțit pentru prima dată ură față de fiul meu. O ură care m-a speriat. Cum putea să ceară asta? Cum putea să-i rănească atât pe Irina cât și pe copiii lui?

Au urmat luni de procese, discuții aprinse la telefon, vizite scurte și reci. Gemenii au început să întrebe tot mai des de tatăl lor. Când mergeau la el, se întorceau confuzi și triști.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, Irina mi-a spus:
— Maria, eu cred că ar trebui să-l ierți pe Paul. Pentru copii… Ei au nevoie de bunicul lor.

Am izbucnit în plâns.
— Nu pot! Nu pot să-l iert! M-a trădat… ne-a trădat pe toți!

Irina m-a luat de mână.
— Și eu am fost trădată. Dar dacă nu-l iertăm niciodată, copiii vor crește cu ură în suflet.

Cuvintele ei m-au urmărit mult timp. În fiecare noapte mă întrebam dacă sunt o mamă rea pentru că nu pot accepta noua viață a fiului meu. M-am rugat la Dumnezeu să-mi dea putere să iert, dar inima mea rămânea împietrită.

Au trecut cinci ani de atunci. Gemenii au crescut; sunt doi băieți frumoși și sensibili. Paul vine uneori la noi cu Laura și fetița lor micuță. Eu îi primesc politicos, dar nu pot privi pe nimeni în ochi prea mult timp. Încerc să fiu bunică pentru toți trei copiii, dar simt mereu un zid între mine și Paul.

Într-o zi, când eram singură acasă, Paul a venit fără să anunțe. S-a așezat la masa din bucătărie și m-a privit lung.
— Mamă… știu că te-am rănit. Știu că nu poți uita ce am făcut. Dar te rog… încearcă să mă ierți. Pentru copii… pentru tine…

Am izbucnit în plâns și l-am strâns în brațe pentru prima dată după ani întregi.
— Nu știu dacă pot… dar voi încerca…

Acum mă întreb: oare voi reuși vreodată să-l iert cu adevărat? Sau voi rămâne mereu prizoniera durerii mele? Ce înseamnă să fii o mamă bună când inima ți-e sfâșiată între iubire și dezamăgire?