Între două lumi: Strigătul bunicii mele

— Nu mai putem, Violeta! Nu mai putem! Ai văzut-o azi dimineață, a uitat iar să stingă aragazul! Dacă se întâmplă ceva? Dacă ia foc casa?
Vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și farfuriile nespălate. Eu stăteam ascunsă după ușa camerei mele, cu inima bătând nebunește. Bunica, bătrâna cu ochii blânzi și mâinile tremurânde, era tot ce mai aveam din copilăria mea. Și acum, părinții mei vorbeau despre ea ca despre o povară.

— Știu, Mihai, dar nu pot… Nu pot să o trimit acolo. E mama mea!
Mama plângea în șoaptă, iar eu simțeam cum lacrimile îmi ard obrajii. Am închis ochii și am încercat să-mi amintesc de zilele când bunica mă lua de mână și mă ducea la școală, când îmi făcea plăcinte cu mere și mă învelea seara cu pătura ei groasă. Cum să o las singură, printre străini?

Am ieșit din cameră fără să gândesc. — Nu vreau să o trimiteți la azil! am strigat, cu vocea tremurândă. Vreau să rămână cu noi!

Părinții mei s-au uitat la mine ca la un copil care nu înțelege nimic. Tata a oftat adânc:

— Maria, nu e așa simplu. Tu ești la liceu, noi muncim amândoi. Cine are grijă de ea? Tu știi ce înseamnă să ai grijă de un om bolnav?

— Pot să ajut! Pot să stau cu ea după școală! Vă rog… Nu o trimiteți acolo…

Mama s-a apropiat de mine și m-a luat în brațe. — Știu că o iubești, și eu o iubesc… Dar uneori dragostea nu e suficientă. Ea are nevoie de ajutor specializat. Noi nu mai facem față.

Am fugit în camera mea și am izbucnit în plâns. M-am simțit mică, neputincioasă, prinsă între două lumi: una în care bunica era sufletul casei și alta în care devenise o povară.

Seara, am intrat la ea în cameră. Stătea pe marginea patului, privind pe fereastră la cireșul din curte.

— Bunico, tu ai vrea să mergi la azil? am întrebat-o încet.

Ea s-a întors spre mine cu ochii umezi. — Nu, Maria… Dar dacă mama și tata cred că e mai bine așa… poate că au dreptate. Eu nu vreau să vă fiu povară.

Mi s-a rupt sufletul. Am luat-o de mână și am stat așa mult timp, fără să spunem nimic.

Zilele următoare au fost un coșmar. Părinții mei au început să caute aziluri prin oraș. Discutau despre prețuri, condiții, distanță. Eu mă simțeam trădată de toți. La școală nu mă puteam concentra; prietena mea cea mai bună, Roxana, a observat că ceva nu e în regulă.

— Ce ai pățit? De ce ești așa tristă?

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a strâns de mână:

— Știi… și bunica mea a fost la azil. Mama n-a avut de ales. Dar mergeam la ea în fiecare weekend. Nu e ușor, dar uneori nu există altă soluție…

Nu voiam să accept asta. Într-o seară, am adunat curajul să le spun părinților ce simt.

— Vreau să încercăm altceva înainte să o trimitem acolo! Să chemăm pe cineva să ne ajute acasă! Să facem cu rândul! Să nu renunțăm la ea…

Tata s-a uitat lung la mine:

— Maria, nu știi cât de greu e… Dar dacă vrei să încerci, hai să vedem ce putem face.

Am început să căutăm împreună soluții: o vecină care putea veni câteva ore pe zi, un asistent social recomandat de medicul de familie. Am făcut program cu toții: eu stăteam cu bunica după școală, mama dimineața înainte de serviciu, tata se ocupa de cumpărături și medicamente.

Nu a fost ușor deloc. Bunica avea zile bune și zile rele. Uneori mă întreba unde sunt părinții ei sau se supăra că nu găsea cheia de la dulap. Alteori îmi povestea din tinerețe sau îmi cânta romanțe vechi.

Într-o zi, am găsit-o plângând în baie pentru că nu reușea să se spele singură. M-am simțit neputincioasă și furioasă pe toată lumea: pe părinți că vor să scape de ea, pe mine că nu pot face mai mult, pe viață că e atât de nedreaptă.

Dar am continuat. Am învățat să am răbdare, să ascult, să fiu atentă la nevoile ei mici: o cană cu ceai cald, o păturică peste umeri, o vorbă bună.

Peste câteva luni, părinții mei au recunoscut că lucrurile merg mai bine decât se așteptau. Bunica era mai liniștită, eu eram mai matură, iar familia noastră părea mai unită ca niciodată.

Totuși, frica nu dispăruse: știam că va veni ziua când nu vom mai putea face față singuri. Dar până atunci voiam să profit de fiecare clipă cu ea.

Într-o seară târzie, stând lângă patul bunicii mele care adormise cu mâna mea în a ei, m-am întrebat: Oare cât valorează un sacrificiu pentru cei pe care îi iubim? Și cât de mult putem lupta împotriva timpului care ne fură oamenii dragi?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?