Între două lumi: Povestea unei nurori în România

— Deci, suntem toți de acord? Să facem creditul, da? a spus soacra mea, ridicând privirea de pe hârtiile bancare. Vocea ei era tăioasă, ca o lamă care taie liniștea din sufrageria lor veche, cu mileuri și bibelouri pe rafturi. M-am uitat la Vlad, soțul meu, sperând să-mi întâlnească privirea. Dar el se uita în gol, cu mâinile strânse pe genunchi.

— Eu… nu știu dacă e o idee bună, am încercat să spun, dar cuvintele mi-au murit pe buze. Nimeni nu m-a ascultat. Nici măcar mama lui Vlad, nici tatăl lui, nici el. Parcă eram invizibilă.

Aveam 21 de ani și eram deja obosită. M-am măritat cu Vlad la 19 ani, după doar șase luni de relație. Eram îndrăgostită până peste cap și credeam că dragostea ne va ține departe de orice necaz. Am acceptat să ne mutăm la părinții lui pentru că nu aveam bani de chirie și pentru că el insista că „așa se face la noi”.

Primele luni au fost ca un vis urât din care nu mă puteam trezi. Soacra mea, Mariana, era genul de femeie care știa totul mai bine decât oricine. Îmi spunea cum să gătesc, cum să spăl rufele, cum să vorbesc cu Vlad. Orice încercam să fac, nu era bine. „Lasă că fac eu, tu nu știi”, îmi repeta mereu.

Într-o zi, când m-am întors de la facultate după opt ore de muncă și cursuri, am găsit-o pe Mariana în bucătărie, cu Vlad și socrul meu, Ion. Pe masă erau niște hârtii de la bancă.

— E momentul să luăm creditul pentru extinderea casei. Să facem mansardă pentru voi doi, să aveți intimitate. Dar trebuie să semnăm toți, că suntem familie! a spus ea.

— Nu știu dacă ne permitem… am început eu timid.

— Lasă, fată dragă, că știm noi mai bine! a tăiat-o scurt Ion.

Vlad nu a zis nimic. M-am simțit trădată. De ce nu mă apăra? De ce nu spunea nimic?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. Am stat trează până târziu, ascultând cum Mariana îi explica lui Vlad că „o femeie trebuie să fie recunoscătoare că are unde sta” și că „familia e pe primul loc”.

A doua zi dimineață, în timp ce îmi făceam bagajele cu mâinile tremurânde, Vlad a intrat în cameră.

— Ce faci? a întrebat el, fără să ridice tonul.

— Plec la mama. Nu mai pot. Nu mă ascultă nimeni aici. Nici măcar tu.

— Dar… ești sigură? Nu putem discuta?

— Am încercat să discutăm! Tu nu spui nimic niciodată! Tot ce vrea mama ta se întâmplă! Eu nu exist aici!

A tăcut. S-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea pentru prima dată.

Am plecat cu două genți și inima frântă. Mama m-a primit cu brațele deschise și lacrimi în ochi.

— Of, Ana, ți-am zis eu că nu e bine să te grăbești… Dar cine ascultă de mamă?

Am plâns în brațele ei ca un copil mic. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

Zilele au trecut greu. Vlad m-a sunat de câteva ori, dar nu am răspuns. Îmi era teamă că dacă îi aud vocea o să mă întorc. Dar știam că nu pot trăi într-o casă unde nu contez.

După o săptămână, Mariana m-a sunat:

— Ana, dacă vrei să fii soție adevărată, te întorci acasă și semnezi creditul! Altfel… Vlad va trebui să-și caute alt drum.

Am închis telefonul fără să răspund. Pentru prima dată în viața mea am simțit că am puterea să aleg pentru mine.

Au trecut luni până când Vlad a venit la mine acasă.

— Ana… am semnat creditul fără tine. Mama a zis că e mai bine așa. Dar… mi-e dor de tine.

L-am privit lung. Era același băiat blând de care mă îndrăgostisem, dar acum părea mai mic, mai speriat.

— Vlad… eu vreau o familie unde vocea mea contează. Unde deciziile se iau împreună. Nu pot trăi altfel.

A plecat fără să spună nimic. Am rămas singură în camera copilăriei mele, privind tavanul și întrebându-mă dacă am făcut bine sau rău.

Astăzi sunt încă aici, la mama acasă. Încerc să-mi găsesc drumul și să-mi reconstruiesc încrederea în mine. Poate într-o zi voi avea curajul să iubesc din nou — dar de data asta vreau să fiu ascultată.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” când toți ceilalți spun „da”?