Între două lumi: Povestea unei mame la răscruce

— Doamnă Maria, vă rog să mă înțelegeți, dar simt că ne încurcați căsnicia.

Cuvintele Irinei au căzut ca o secure între noi, despărțindu-ne pentru totdeauna de liniștea pe care o credeam posibilă. Eram în bucătăria fiului meu, Vlad, la masa pe care o alesesem împreună cu el când s-au mutat aici, în apartamentul lor micuț din cartierul Drumul Taberei. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. Am privit-o pe Irina, cu ochii ei reci și vocea tăioasă, și nu-mi venea să cred că aud așa ceva.

— Irina, nu înțeleg… Cum adică vă încurc? am bâiguit eu, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

Vlad stătea la capătul mesei, cu privirea pierdută în podea. Nu a spus nimic. Nu m-a privit. M-am simțit brusc ca un intrus în propria familie.

— E simplu, a continuat ea, ridicând din umeri. Sunteți mereu aici, vă implicați în toate deciziile noastre. Vlad nu are curaj să vă spună, dar eu nu mai pot. Avem nevoie de spațiu.

Am simțit cum mă sufoc. În minte mi se derulau toate momentele când am fost lângă ei: când le-am adus supă caldă după ce s-au mutat, când am stat cu nepoțica lor, Ana, ca să poată merge la film, când am făcut curat după petrecerile lor de ziua de naștere. Oare chiar am greșit atât de mult?

— Vlad, tu ce zici? am întrebat cu voce stinsă.

El a ridicat ochii spre mine pentru o clipă. Apoi a oftat și a spus încet:

— Mamă… poate că Irina are dreptate. Poate ar trebui să ne lași puțin mai mult spațiu.

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul. Eu, care am crescut singură un copil după ce soțul meu a murit într-un accident stupid la fabrică. Eu, care am muncit două schimburi la croitorie ca să nu-i lipsească nimic lui Vlad. Eu, care am renunțat la orice vis personal ca să-l văd fericit. Acum eram un obstacol.

Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă, ploaia m-a prins fără umbrelă. Mergeam încet pe trotuar, cu lacrimile amestecându-se cu picăturile reci de ploaie. M-am gândit la mama mea, care mereu spunea: „Copiii nu sunt ai noștri, Maria. Sunt ai vieții.” Dar nu credeam că viața mi-l va lua atât de devreme.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine și Vlad. Zilele au trecut greu. Nu m-a mai sunat decât rar și scurt. Când mergeam să o văd pe Ana, simțeam privirea Irinei ca un cuțit în spate. Îmi zâmbea fals și îmi mulțumea politicos pentru orice gest mic. Dar știam că nu mă mai vrea acolo.

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu vecina mea, tanti Lenuța.

— Ce-ai pățit, Maria? Pari abătută rău…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea a dat din cap tristă.

— Așa-s tinerii azi… Nu mai știu ce-i respectul pentru părinți. Dar nici noi nu știm când să ne retragem.

M-am gândit mult la vorbele ei. Poate chiar am greșit. Poate am sufocat familia fiului meu cu grija mea exagerată. Dar cum să mă opresc? Cum să nu-mi pese?

Într-o duminică, am decis să nu mai merg la ei fără să fiu invitată. Am stat acasă și am făcut cozonac după rețeta mamei mele. Am pus o bucată într-o pungă și am lăsat-o la ușa lor fără să bat sau să sun. Seara târziu, Vlad m-a sunat:

— Mamă… mulțumim pentru cozonac. Ana a zis că e cel mai bun din lume.

Vocea lui era caldă, dar granița dintre noi rămânea acolo, invizibilă și dureroasă.

Au trecut luni de zile așa. M-am obișnuit cu singurătatea și cu liniștea apăsătoare din apartamentul meu mic de la etajul patru. Uneori mă uitam pe geam la copiii din parc și mă întrebam dacă și mamele lor vor ajunge ca mine: străine în viețile propriilor copii.

Într-o seară de iarnă, Ana a venit singură la mine.

— Bunico, de ce nu mai vii la noi?

Am strâns-o tare în brațe și i-am spus doar atât:

— Pentru că uneori oamenii mari trebuie să se dea la o parte ca cei mici să fie fericiți.

A doua zi, Irina m-a sunat:

— Maria… poate am fost prea dură atunci. Știu că ai făcut totul din dragoste pentru Vlad și Ana. Poate putem găsi o cale de mijloc.

Am simțit cum mi se încălzește sufletul pentru prima dată după mult timp.

Acum încerc să-mi găsesc locul între două lumi: cea a trecutului meu de mamă devotată și cea a prezentului în care trebuie să fiu doar bunica iubitoare și discretă.

Mă întreb adesea: Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri? Și când devine dragostea noastră prea mult pentru ei? Voi ce credeți?