Între două lumi: Povestea unei mame care nu-și mai recunoaște fiica

— Dacă te mai întorci la el, Emilia, să nu te mai întorci la mine!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, spartă doar de sunetul ceainicului care fierbea. Emilia stătea în prag, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi. Nu mai era copilul meu cu codițe și genunchi juliți, ci o femeie frântă, cu sufletul zdrobit.
— Mamă, nu pot să stau aici la nesfârșit… Nu vezi că nu am unde să mă duc?
Mi-am strâns halatul pe lângă corp, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. În mintea mea se derulau toate serile în care am așteptat-o acasă, toate telefoanele la care nu răspundea, toate minciunile pe care le-am înghițit de dragul liniștii.
— Ai ales să te întorci la el de fiecare dată când te-a rănit. Eu nu pot trăi cu asta, Emilia! Nu mai pot…
Ea a oftat adânc și s-a prăbușit pe scaunul din colț.
— Nu știi cum e, mamă. Nu știi ce înseamnă să fii singură, să nu ai pe nimeni…
M-am apropiat și i-am pus mâna pe umăr. Am simțit cât de fragilă e, cât de mult a pierdut din ea însăși. Dar nu puteam să uit cum îl mințea pe Mihai, soțul ei, cum îi ascundea bani, cum îl făcea să se simtă nebun cu fiecare cuvânt.
— Emilia, eu am crescut cu frica zilei de mâine. Tatăl tău ne-a lăsat când aveai doar șapte ani. Am muncit pe brânci să-ți fie bine. Dar tu… tu ai ales să-ți bați joc de omul care te-a iubit.
A ridicat privirea spre mine, plină de furie și disperare.
— M-a iubit? Mamă, m-a controlat! M-a făcut să mă simt mică și neînsemnată!
— Și tu ce ai făcut? Ai răspuns cu aceeași monedă! Ai mințit, ai fugit nopți întregi, ai cheltuit banii pe prostii!
Am simțit cum mi se rupe inima. Îmi doream să o iau în brațe și să-i spun că totul va fi bine, dar nu mai puteam. Prea multe promisiuni încălcate, prea multe uși trântite.
— Mamă… dacă nu mă primești aici, unde să mă duc? La prietenele mele? Toate m-au abandonat când au aflat ce am făcut…
Am tăcut. Știam că are dreptate. În orașul nostru mic din Moldova, bârfa merge mai repede decât trenul spre București. Toată lumea știa că Emilia a plecat de acasă după ce Mihai a prins-o cu mesajele alea pe telefon. Toată lumea știa că eu am încercat să o apăr mereu, chiar și când nu merita.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am gândit la copilăria ei: la serile când îi citeam povești, la zilele când venea acasă cu ochii plini de lumină. Unde am greșit? De ce nu am văzut semnele? Sau poate le-am văzut și am ales să le ignor…

A doua zi dimineață, Emilia era tot acolo, cu capul pe masă. Am făcut cafeaua în tăcere.

— Mamă… Mihai m-a sunat aseară. Vrea să mă întorc acasă.

M-am oprit din mișcări.

— Și tu ce vrei?

A ridicat din umeri.

— Nu știu… Mi-e frică să fiu singură. Dar mi-e frică și de el.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una în care trebuie să-mi apăr fata cu orice preț și alta în care trebuie să-mi apăr liniștea sufletului.

— Emilia, dacă te întorci la el după tot ce s-a întâmplat… după tot ce i-ai făcut și ți-a făcut… eu nu mai pot să te primesc aici. Nu mai pot trăi cu frica asta în fiecare zi.

A izbucnit în plâns.

— Deci mă alungi?

— Nu te alung… Dar nici nu pot fi mereu colacul tău de salvare.

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu gândurile mele, cu cafeaua rece și cu inima grea.

Au trecut zile fără să-mi dea vreun semn. Vecina mea, doamna Stanciu, a venit într-o seară la mine.

— Mariana, am văzut-o pe Emilia la gară… Plângea. S-a urcat într-un tren spre Iași.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Oare am făcut bine? Oare trebuia s-o las să rămână?

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat cu telefonul în mână, așteptând un mesaj sau un apel care nu a venit niciodată.

După o săptămână, am primit o scrisoare de la ea:

„Mamă,
Nu știu dacă vei putea vreodată să mă ierți pentru tot ce am făcut. Poate nici eu nu mă voi ierta vreodată. Dar vreau să știi că te iubesc și că am nevoie de tine, chiar dacă nu merit.
Emilia”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Mi-am dat seama că uneori dragostea de mamă nu e suficientă ca să repare tot ce s-a stricat între noi.

Acum stau singură în bucătăria mea mică și mă întreb: unde se termină datoria unei mame? Cât poți ierta fără să te pierzi pe tine însăți? Ce ați fi făcut voi în locul meu?