Între Două Lume: Cum Am Plecat, Dar Inima Mi-a Rămas Acasă

— Nu te mai întorci, nu-i așa? vocea mamei răsună tăios, de parcă ar fi vrut să-mi taie aripile chiar înainte să le întind. Mâinile îmi tremurau pe mânerul valizei, iar privirea fratelui meu, Vlad, mă urmărea din pragul camerei lui, unde patul era plin de medicamente și cărți începute și niciodată terminate.

— Mamă, trebuie… trebuie să încerc. Nu pot să rămân aici toată viața, am spus încet, cu vocea aproape stinsă. Dar cuvintele mele s-au izbit de pereții reci ai bucătăriei noastre din Bacău, fără să lase vreo urmă de înțelegere.

— Să nu uiți niciodată pe cine lași în urmă, a spus ea, iar ochii i s-au umplut de lacrimi amare. M-am simțit ca un trădător. Știam că Vlad are nevoie de mine — epilepsia lui era tot mai greu de controlat, iar mama era deja epuizată de nopțile nedormite și de grija continuă. Dar simțeam că mă sufoc. Voiam să văd lumea, să studiez la București, să devin cineva.

Am plecat atunci, cu sufletul sfâșiat. În trenul spre București, am plâns tăcut, ascunzându-mi fața în geacă. Mă întrebam dacă visurile mele chiar meritau prețul acesta.

La facultate, totul era nou și strălucitor. Colegii mei vorbeau despre festivaluri, joburi part-time și planuri de vacanță. Eu răspundeam la mesaje scurte de la mama: „Vlad a avut o criză azi-noapte.” „Nu avem bani de pastile.” „Când vii acasă?”

Într-o seară, după un examen ratat, am primit un telefon de la mama. Vocea ei era spartă:

— Nu mai pot, Ilinca. Nu mai pot singură. Dacă nu vii acasă, nu știu ce se va întâmpla cu noi.

Am simțit cum tot ce construisem în lunile acelea — prietenii noi, speranța unui viitor altfel — se prăbușește peste mine. Am vrut să urlu: „Dar eu? Cine are grijă de mine?” Dar am tăcut.

Am început să mă împart între două lumi: la București eram studenta care zâmbea forțat la cursuri și lucra nopțile într-o cafenea ca să trimită bani acasă; la Bacău eram fiica vinovată care spăla vasele și îi ținea mâna lui Vlad când avea crize.

Tata ne părăsise când eram mici. Mama nu vorbea niciodată despre el, dar uneori o surprindeam privind pe fereastră cu ochii goi. Într-o zi, când Vlad era la spital după o criză severă, am încercat să vorbesc cu ea:

— Mamă, nu e vina mea că Vlad e bolnav. Nici că tata a plecat.

Ea s-a uitat la mine cu o tristețe adâncă:

— Nu e vina ta… dar nici nu poți fugi mereu de noi.

Anii au trecut așa: eu alergând între două orașe, două vieți, două identități. Prietenii mei din București nu știau nimic despre Vlad sau despre nopțile în care plângeam de neputință. Acasă eram mereu „cea care a plecat”, oricât m-aș fi străduit să ajut.

Într-o vară, Vlad a făcut o criză gravă chiar înainte să ajung acasă. L-am găsit pe podea, cu privirea pierdută și sânge la gură. Mama plângea în bucătărie:

— Dacă ai fi fost aici…

Am simțit că mă prăbușesc. Am vrut să renunț la tot: la facultate, la visuri, la mine însămi. Dar Vlad m-a prins de mână:

— Nu te opri pentru mine, Ilinca. Tu ești singura noastră speranță că viața poate fi altfel.

Cuvintele lui m-au urmărit mult timp. Am terminat facultatea cu greu și am găsit un job bun la București. Am început să trimit bani acasă regulat și să-l ajut pe Vlad să găsească tratamente mai bune.

Dar relația cu mama a rămas rece. De fiecare dată când vorbeam la telefon, simțeam reproșul ei ca o povară pe piept:

— Tu ai ales drumul tău. Noi am rămas aici.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Dacă libertatea mea chiar merită atâta suferință pentru cei rămași în urmă. Dacă există vreodată un echilibru între dorința de a-ți urma visurile și datoria față de familie.

Acum stau în garsoniera mea mică din București și privesc vechiul ursuleț de pluș al lui Vlad pe care l-am adus cu mine într-o noapte de disperare. Îmi lipsește casa, dar știu că nu mai pot fi copilul care se sacrifică mereu pentru ceilalți.

Oare câți dintre noi trăim între două lumi? Oare putem vreodată împăca dorința de libertate cu iubirea pentru cei dragi fără să ne pierdem pe noi înșine?