Între două iubiri: Povestea mea de mamă și soacră

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să te privesc cum o distrugi pe fata asta! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își arunca geaca pe umeri, privindu-mă cu ochii aceia reci, atât de asemănători cu ai tatălui său. Era trecut de miezul nopții, iar în bucătăria noastră mică din Ploiești mirosea a ceai de tei și a lacrimi.

Nu știu când am ajuns aici. Poate că totul a început în ziua în care l-am pierdut pe soțul meu, Ion. Era bărbatul acela pe care toate femeile îl admirau: înalt, brunet, cu umeri lați și ochi căprui, mereu cu o voce caldă, dar fermă. Când a murit, Vlad avea doar 16 ani. Am rămas singură cu el și cu toate greutățile lumii pe umeri. Am încercat să-i fiu și mamă, și tată, dar poate că am greșit undeva. Poate că am fost prea blândă, poate că am închis ochii la prea multe.

Vlad a crescut frumos la început, dar după liceu a început să se schimbe. Prieteni dubioși, nopți pierdute, vorbe grele aruncate fără motiv. Când a adus-o pe Irina acasă, am simțit o speranță nouă. Era o fată liniștită, cu ochi mari și blânzi, mereu atentă la toți din jur. S-au căsătorit repede, poate prea repede. Dar eu am sperat că dragostea o să-l schimbe.

Adevărul e că nu s-a schimbat nimic. Ba chiar s-a înrăutățit. Vlad a început să ridice tonul la Irina, să o controleze, să-i verifice telefonul, să-i spună cu cine are voie să vorbească și cu cine nu. Am văzut-o de atâtea ori plângând pe ascuns în baie sau ascultând muzică la căști ca să nu-l audă urlând la ea. Am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, nu așa se vorbește cu o femeie! Ce-ai ajuns? Tatăl tău n-ar fi acceptat niciodată așa ceva!

— Nu te băga, mamă! E treaba mea ce fac în casa mea!

Dar casa nu era doar a lui. Era și a mea. Și a Irinei. Și a amintirii lui Ion.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat trântind ușa, am găsit-o pe Irina ghemuită pe canapea, cu ochii roșii de plâns.

— Nu mai pot, doamnă Maria… Nu mai pot! Mi-e frică de el… Nu știu ce să fac…

Am luat-o în brațe și am simțit cum mi se rupe sufletul. Am știut atunci că trebuie să aleg: între fiul meu și fata asta care nu merita să sufere pentru greșelile mele ca mamă.

A doua zi dimineață, când Vlad s-a întors acasă mahmur și nervos, i-am spus răspicat:

— Vlad, pleci! Azi! Nu mai ai ce căuta aici până nu-ți schimbi viața!

A râs batjocoritor:

— Tu mă dai afară? Pe mine? Pe fiu-tău?

— Da! Pentru că nu mai ești băiatul meu! Băiatul meu era bun și blând… Tu ești un străin!

A plecat trântind ușa atât de tare încât am crezut că o sparge. Vecinii au ieșit pe hol să vadă ce s-a întâmplat. M-au privit ca pe o nebună.

În zilele următoare am simțit toată greutatea deciziei mele. Sora mea, Elena, m-a sunat:

— Maria, ai înnebunit? Cum să-ți dai copilul afară? Ce-o să zică lumea?

— Lumea poate să zică ce vrea! Eu nu mai pot trăi cu conștiința încărcată!

Irina a vrut să plece și ea:

— Nu pot să vă stric familia… O să-mi găsesc ceva chirie…

— Nu pleci nicăieri! Casa asta e și a ta acum. Ai nevoie de liniște.

Au trecut luni de atunci. Vlad nu mi-a mai vorbit. A aflat toată familia: unii mă condamnă, alții mă privesc cu milă sau cu neîncredere. Dar eu nu regret nimic. Am început să văd schimbări la Irina: zâmbește mai des, gătește iar prăjitura preferată a lui Ion, citește seara pe balcon. Uneori stăm la povești până târziu și ne uităm la poze vechi.

Dar nu pot să nu mă întreb: dacă aș fi avut curajul ăsta mai devreme… dacă i-aș fi spus lui Vlad adevărul despre cât rău face… poate că totul ar fi fost altfel.

M-am mutat cu Irina pentru că am vrut să repar ce-am stricat ca mamă. Poate că n-am fost cea mai bună mamă pentru Vlad, dar pot fi un sprijin pentru Irina acum.

Mă uit uneori la poza lui Ion și îl întreb în gând: „Tu ce-ai fi făcut? M-ai fi judecat sau m-ai fi înțeles?”

Oare câți dintre noi avem curajul să alegem dreptatea în fața sângelui? Sau e doar o iluzie că putem repara vreodată tot ce-am greșit?