Între două iubiri: nunta surorii mele și lacrimile bunicii
— Nu vreau să fiu o povară, Maria! Dacă Ioana are nevoie de camera mea, eu mă duc la tanti Viorica, nu-i nicio problemă! vocea bunicii Elena tremura, iar ochii ei umezi mă priveau cu o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată.
Eram în bucătăria noastră mică din Bacău, cu miros de cafea tare și pâine prăjită. Pe masă, între noi, stătea un buchet de flori ofilite, rămas de la ziua bunicii. Ioana tocmai plecase la biserică să vorbească cu preotul despre cununie. Eu rămăsesem să „negociez” cu bunica.
— Bunico, nu e vorba de povară! Ești sufletul casei. Dar Ioana… are nevoie de liniște. Știi cum e cu pregătirile astea… și cu Alex, viitorul ei soț… Nu vrea să stea la el până la nuntă, că „nu dă bine”.
Bunica a oftat adânc și a început să-și frământe mâinile noduroase. — Am crescut două fete și un băiat în casa asta. Acum nu mai e loc pentru mine?
Mi-am mușcat buza. Mă simțeam prinsă între două lumi: una veche, cu miros de cozonac și povești la gura sobei, și una nouă, plină de planuri, rochii albe și selfie-uri cu hashtag #bride.
Ioana era sora mea mai mică. Mereu visătoare, mereu cu capul în nori. Când a venit acasă plângând că Alex nu vrea să stea împreună înainte de nuntă, am știut că va fi greu. Tata murise acum cinci ani, iar mama era plecată la muncă în Italia. Eu rămăsesem „stâlpul” casei.
— Maria, nu vreau să stric fericirea nimănui. Dar nici să fiu dată la o parte ca un bibelou vechi…
M-am ridicat brusc și am început să strâng cănile de pe masă. — Nu te dăm la o parte! Doar… trebuie să găsim o soluție. Ioana are nevoie de spațiu pentru rochia ei, pentru machiaj, pentru fete…
Bunica s-a ridicat încet și a ieșit pe balcon. Am auzit-o suspinând printre mușcatele ei roșii. M-am simțit vinovată. Oare chiar era vina mea că nu puteam să le împac pe amândouă?
Seara, Ioana a venit acasă cu ochii strălucind de fericire. — Mariaaa! Preotul a zis că putem face cununia sâmbătă! Și am găsit și un DJ super tare! Dar… unde o să stau până atunci? La Alex nu pot… La hotel nu-mi permit…
Am privit-o lung. — Ioana, bunica se simte dată la o parte dacă îi cerem camera.
Ioana a dat ochii peste cap. — Of, Maria! E doar pentru câteva zile! Oricum stă toată ziua la televizor sau la vecine. Nu poate dormi pe canapea?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Nu e vorba doar de dormit. E vorba că simte că nu mai are loc aici…
Ioana s-a încruntat. — Mereu trebuie să fie despre ea! E nunta mea! O singură dată în viață!
Am ieșit din cameră fără să mai spun nimic. M-am dus la bunica pe balcon. Stătea cu privirea pierdută spre strada luminată slab de felinare.
— Bunico… dacă ai vrea… ai putea sta câteva zile la tanti Viorica? Promit că vin eu în fiecare zi la tine.
A oftat din nou. — Maria, eu nu mai am mult pe lumea asta. Vreau doar să simt că fac parte din familie până la capăt.
M-am prăbușit lângă ea și am început să plâng în hohote. — Nu știu ce să fac! Nu vreau să te rănesc pe tine, dar nici pe Ioana…
A doua zi dimineață, am găsit-o pe bunica făcând cozonaci. Mirosul dulce m-a lovit ca un pumn în stomac.
— Fac pentru nuntă, să fie pentru toți invitații. Poate așa mă iartă Dumnezeu că-s bătrână și nefolositoare…
Am încercat să râd printre lacrimi. — Ești cea mai folositoare bunică din lume!
În ziua nunții, casa era plină de râsete, parfumuri scumpe și rochii colorate. Ioana radia fericire, dar bunica stătea retrasă într-un colț, cu ochii umezi.
La finalul petrecerii, când toți invitații plecaseră și Ioana era deja „doamnă” cu acte în regulă, m-am dus la bunica și am îmbrățișat-o strâns.
— Îmi pare rău că nu am știut cum să fac să fie bine pentru toți…
Ea mi-a șoptit: — Sufletul unei case nu e camera sau patul. E dragostea dintre oameni.
Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare chiar putem face pe toată lumea fericită? Sau uneori trebuie doar să alegem pe cine rănim mai puțin?