Între două focuri: Povestea unei iubiri sufocate de umbra mamei

— Nu ești bună pentru fiul meu, Ivona! Ai să-l duci la pierzanie, ca toate fetele astea moderne!

Cuvintele doamnei Maria mi-au răsunat în urechi ca un ecou dureros, în timp ce stăteam în bucătăria mică, cu mâinile strânse pe cana de ceai. Vlad era lângă mine, dar nu spunea nimic. Își privea pantofii, rușinat, prins între două lumi: cea a mamei sale, care îl crescuse singură după ce tatăl lui murise într-un accident stupid de muncă, și lumea noastră, pe care încercam să o construim împreună.

— Mamă, te rog… Ivona nu ți-a făcut nimic rău. E soția mea, am ales-o pentru că o iubesc, nu pentru că…

— Pentru că ce? Pentru că nu are rădăcini? Pentru că părinții ei sunt niște oameni simpli de la țară? Pentru că nu știe să facă sarmale ca mine?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. De fiecare dată când credeam că lucrurile se vor liniști, apărea alt motiv de ceartă: ba că nu țin casa destul de curată, ba că nu mă îmbrac „cum trebuie”, ba că nu mergem destul de des la biserică. Niciodată nu eram suficient de bună.

Vlad venea după mine seara târziu, când mama lui adormea în camera de alături. Îmi lua mâna și o strângea ușor.

— Iart-o, Ivona. E greu pentru ea… Știi cum e la noi în familie.

— Știu, Vlad. Dar cât să mai rabd? De câte ori să mă umilesc?

Nu voiam să-l pun să aleagă între mine și mama lui. Dar nici nu mai puteam trăi așa. În fiecare zi mă simțeam tot mai mică, tot mai străină în propria casă. Prietenele mele râdeau amar când le povesteam:

— Las-o, fată! Toate avem o soacră nebună! Dar tu parcă ai tras lozul cel mare…

Nu era vorba doar de glume. Era vorba de demnitate. Într-o zi, când am ajuns acasă mai devreme de la serviciu, am găsit-o pe doamna Maria cotrobăind prin dulapurile mele.

— Ce faci acolo?

— Caut niște fețe de masă curate. Ale tale sunt toate pătate. Nu știu cum poți trăi așa!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit din casă fără să spun nimic și am mers pe jos până în parc. M-am așezat pe o bancă și am plâns în hohote. O bătrânică s-a apropiat și mi-a întins o batistă.

— Dragă, nu merită să-ți verși tinerețea pentru nimeni care nu te respectă…

Am zâmbit amar. Oare chiar nu meritam respect? Sau eram prea slabă să-mi cer drepturile?

În acea seară, Vlad a venit acasă cu un buchet de lalele galbene.

— Hai să plecăm undeva doar noi doi, măcar un weekend!

— Și mama ta? Cine are grijă de ea?

— O ducem la mătușa Ileana. Meriți și tu o pauză…

Am acceptat cu jumătate de inimă. Weekendul acela la Sinaia a fost ca o gură de aer proaspăt. Am râs, am urcat pe munte, am vorbit despre viitorul nostru. Dar când ne-am întors acasă, doamna Maria ne aștepta cu ochii roșii și vocea tăioasă:

— V-ați distrat bine? Ați uitat că aveți familie? Eu am crescut singură un copil și voi vă plimbați ca niște domni!

Vlad a încercat să-i explice, dar eu am simțit că nu mai pot. În noaptea aceea am adormit plângând, iar dimineața m-am trezit cu hotărârea că trebuie să fac ceva.

Am început să caut chirii pe internet. I-am spus lui Vlad că vreau să avem casa noastră.

— Nu pot s-o las singură pe mama… E bolnavă cu inima… Dacă i se întâmplă ceva?

— Și dacă mie mi se întâmplă ceva? Dacă mă pierzi pe mine?

A tăcut mult timp. Zilele au trecut greu. Doamna Maria devenea tot mai acră, iar eu tot mai absentă. La serviciu făceam greșeli din neatenție, prietenele mă evitau pentru că eram mereu tristă.

Într-o seară, după o ceartă urâtă în care mi-a spus că „nu merit nici măcar să-i calc pragul”, am făcut bagajul și am plecat la sora mea, Camelia.

— Nu poți trăi toată viața la mila altora! — mi-a spus ea hotărât. — Ori Vlad vine după tine și vă faceți viața voastră, ori rămâne cu mama lui până la bătrânețe!

Au trecut două săptămâni până când Vlad a venit la mine. Avea ochii umflați de nesomn.

— Mi-e frică să te pierd… Dar mi-e frică și să-mi las mama singură… Ce vrei să fac?

— Vreau să alegi pentru tine, Vlad! Nu pentru mine sau pentru ea! Pentru tine!

A doua zi s-a mutat cu mine într-o garsonieră micuță la marginea orașului. Doamna Maria n-a vorbit cu noi luni întregi. Am plâns mult după acea ruptură, dar am început să respir din nou.

Au trecut ani până când relația cu soacra mea s-a mai îmblânzit. Acum ne vedem rar și vorbim politicos despre vreme sau despre rețete de prăjituri. Dar rana aceea rămâne undeva adânc în sufletul meu.

M-am întrebat mereu: oare câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi suntem prinse între datoria față de familie și dreptul la fericire? Poate că nu există răspunsuri simple… Dar oare cât trebuie să sacrificăm din noi ca să fim acceptate?