Între două focuri: Povestea mea din inima unei familii dezbinate

— Milica, iar ai lăsat vasele nespălate? Nu știu ce te-a învățat mama ta, dar aici nu merge așa!
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, răsună în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mă opresc din tăiatul legumelor, cu mâinile tremurânde, și încerc să-i răspund calm:
— Am vrut să termin întâi supa, apoi mă ocup și de vase, promit.
— La casa mea, lucrurile se fac cum spun eu!

Mă simt ca o intrusă în propria mea viață, deși sunt aici de aproape doi ani, de când m-am măritat cu Nikola. El nu e acasă acum, e la serviciu, ca de obicei. Când îi povestesc ce se întâmplă, ridică din umeri:
— Milica, mama e mai bătrână, are obiceiurile ei. Nu te mai supăra din orice.

Dar nu e „orice”. E fiecare zi, fiecare gest, fiecare privire tăioasă. E felul în care îmi controlează fiecare mișcare, cum îmi critică hainele, mâncarea, chiar și felul în care îi vorbesc lui Nikola. Mă simt ca o marionetă prinsă între două lumi: familia din care am venit, simplă, caldă, și familia în care am intrat, rece, rigidă, plină de reguli nescrise.

Într-o seară, după ce Nikola s-a întors acasă, am încercat din nou să-i explic:
— Te rog, vorbește cu mama ta. Nu mai pot, mă simt ca o slugă aici.
El oftează, se uită la televizor și spune fără să mă privească:
— Nu vreau scandaluri. Lasă, că se liniștește ea.

Dar nu se liniștește. În fiecare zi găsește ceva nou să mă critice. Într-o duminică, la masă, în fața tuturor, spune:
— Nu știu ce-a văzut Nikola la tine, Milica. Fetele din cartierul nostru erau mai gospodine.
Râsete stinse, priviri jenate. Mă simt mică, invizibilă, umilită. Tata m-a învățat să nu răspund la rău cu rău, dar cât să mai rabd?

Sora mea, Ioana, mă sună des:
— Milica, vino acasă câteva zile. Poate îi lipsești lui Nikola și își dă seama ce are de pierdut.
Dar nu pot. Îmi e rușine să plec, să recunosc că nu mă descurc. O iubesc pe Nikola, dar mă doare că nu mă apără.

Într-o noapte, după o ceartă urâtă cu Viorica, am ieșit pe balcon să plâng. Vecina de la trei, doamna Stela, m-a văzut:
— Draga mea, nu ești prima care trece prin asta. Dar trebuie să-i spui clar lui Nikola ce simți. Altfel, o să te pierzi pe tine.

Am încercat. Într-o zi, când am rămas singuri, i-am spus cu lacrimi în ochi:
— Dacă nu mă susții, nu știu cât mai pot rămâne aici. Nu vreau să aleg între tine și liniștea mea.
El s-a înfuriat:
— Ce vrei să fac? Să-mi dau mama afară din casă?
— Nu, dar vreau să simt că suntem o echipă. Că mă vezi, că mă crezi!
A tăcut. S-a ridicat și a ieșit din cameră.

Zilele au trecut la fel, cu aceleași certuri mărunte care mă sfâșiau pe dinăuntru. Am început să mă îndoiesc de mine, să cred că poate chiar nu sunt destul de bună. Am slăbit, nu mai dormeam nopțile, mă gândeam la mama mea, la casa copilăriei unde totul era simplu.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun Vioricăi:
— Doamnă Viorica, vă rog să mă respectați. Nu vreau să ne certăm, dar nu mai pot suporta jignirile.
A râs:
— Vai de capul tău! Cine te crezi tu aici?

Am ieșit din casă și am mers la Ioana. Am plâns în brațele ei ca un copil. Ea mi-a spus:
— Milica, nu ești singură. Dacă Nikola nu te sprijină, trebuie să te gândești la tine.

M-am întors acasă târziu. Nikola mă aștepta:
— Unde ai fost?
— La Ioana. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva care mă ascultă.
— Deci acum te plângi la toată lumea?
— Nu mă plâng, încerc să supraviețuiesc.

A urmat o tăcere grea. Am simțit că ne îndepărtăm tot mai mult. Într-o seară, am găsit o scrisoare de la mama mea, în care îmi scria: „Fii curajoasă, fata mea. Nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare.”

Am început să caut un apartament mic, doar pentru mine. Nu voiam să divorțez, dar nici nu mai puteam trăi așa. Când i-am spus lui Nikola, a rămas mut:
— Chiar vrei să pleci?
— Nu vreau, dar nu mai pot trăi între două focuri.

A doua zi, a venit la mine, cu ochii roșii:
— Milica, nu vreau să te pierd. O să vorbesc cu mama. Promit.

Nu știu ce va fi. Poate va fi prea târziu. Poate nu. Dar știu că merit să fiu iubită și respectată.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi aleg să tacă, să rabde, de dragul unei iubiri care nu le vede? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face?