Între doi tați: Alegerea care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred că mă pui să aleg între voi doi chiar acum! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina slabă a serii. Mama stătea între cei doi bărbați care mi-au marcat viața: Ilie, tatăl meu biologic, pe care nu l-am văzut aproape douăzeci de ani, și Doru, omul care m-a crescut și m-a învățat să merg pe bicicletă, să citesc și să iubesc.

Era ajunul nunții mele. Rochia albă atârna pe umeraș, iar emoțiile mă sufocau. În loc să mă bucur de ultimele clipe de liniște înainte de ziua cea mare, eram prinsă într-un vârtej de resentimente, regrete și întrebări fără răspuns.

Ilie a făcut un pas spre mine. Ochii lui albaștri, atât de asemănători cu ai mei, erau plini de o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Ana, știu că am greșit. Știu că am lipsit când aveai nevoie de mine. Dar sunt tatăl tău. Măcar acum, lasă-mă să fiu lângă tine.

Doru s-a ridicat brusc de pe canapea. Vocea lui era calmă, dar îi simțeam furia mocnind sub suprafață.

— Ilie, ai avut douăzeci de ani să fii lângă ea. Eu am fost aici când a avut febră, când a plâns după prima iubire și când a picat la bac. Nu vreau recunoștință, dar nici nu pot să stau deoparte ca un străin.

Mama a încercat să intervină, dar am ridicat mâna. Aveam nevoie să respir. Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? De ce trebuia să aleg? De ce nu puteam avea o familie normală?

Amintirile au început să curgă ca un film vechi: Ilie plecând cu o valiză mică într-o dimineață ploioasă; mama plângând la bucătărie; Doru venind timid la noi acasă, aducând mereu ciocolată și răbdare. Ani la rând am refuzat să-l văd pe Ilie. Îl uram pentru absența lui, pentru tăcerile lungi din copilărie și pentru că m-a făcut să mă simt nedorită.

Dar acum era aici. Și voia să repare ceva ce nu mai putea fi reparat.

— Ana, trebuie să decizi! a strigat mama din sufragerie.

Am intrat din nou în casă. Am privit la fiecare dintre ei. Ilie părea mic și obosit. Doru își frământa mâinile. Mama avea ochii roșii de la plâns.

— Nu vreau să vă pierd pe niciunul, am spus încet. Dar nu pot să mă prefac că totul e bine doar pentru că e nuntă.

Ilie s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Ana, dacă vrei ca Doru să te conducă la altar, eu o să înțeleg. Dar vreau să știi că te iubesc. Chiar dacă nu am știut cum să-ți arăt asta.

Doru a oftat și s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi.

— Eu nu vreau decât să fii fericită. Dacă simți că trebuie să-i dai o șansă tatălui tău… fă-o. Eu tot aici rămân.

Am izbucnit în plâns. M-am prăbușit pe canapea și am simțit cum toate zidurile pe care le-am construit în jurul inimii mele se prăbușesc.

— Nu vreau să aleg! Nu vreau să rănesc pe nimeni!

Mama s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.

— Ana, uneori viața ne pune în fața unor alegeri imposibile. Dar orice ai decide, noi te iubim.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat trează până dimineața, ascultând liniștea casei și încercând să-mi găsesc curajul. M-am gândit la viitorul meu cu Vlad, la copiii pe care poate îi vom avea și la ce fel de familie vreau să construiesc.

Dimineața, când soarele abia răsărise, am intrat în camera părinților mei vitregi. Doru dormea pe jumătate, cu o carte în mână. M-am așezat lângă el.

— Doru… vreau să mergi cu mine la altar. Tu ai fost tatăl meu în fiecare zi din viața mea.

A zâmbit trist și m-a strâns în brațe.

— Mulțumesc, Ana. Nici nu știi cât înseamnă asta pentru mine.

Apoi am mers la Ilie. Stătea pe marginea patului de oaspeți, privind pe fereastră.

— Ilie… îmi pare rău că te-am rănit. Dar nu pot șterge anii care au trecut fără tine. Vreau să fii acolo, dar nu poți merge cu mine la altar. Poate într-o zi vom repara ce s-a stricat între noi.

A dat din cap și mi-a luat mâna în a lui.

— E suficient că mi-ai dat șansa să fiu aici azi. Poate într-o zi vei putea să mă ierți cu adevărat.

Ziua nunții a trecut ca prin vis. Doru m-a condus la altar cu lacrimi în ochi, iar Ilie a stat în primul rând și mi-a zâmbit timid. Am simțit că port cu mine toate rănile trecutului, dar și speranța unui nou început.

Seara târziu, după ce invitații au plecat și rochia albă era deja murdară de praf și dansuri nebunești, am rămas singură pe terasa restaurantului și m-am întrebat: oare chiar putem ierta totul? Oare sângele sau faptele ne fac familie? Ce ați fi făcut voi în locul meu?