Între Datorie și Vinovăție: Povestea Mea cu Mama

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! Cum ai putut s-o lași acolo, singură, printre străini?
Vocea surorii mele, Irina, răsună încă în mintea mea, ca un ecou care nu vrea să se stingă. Era seară, ploua mărunt, iar eu stăteam în bucătăria noastră mică din cartierul Titan, cu mâinile tremurând pe cana de ceai. Tocmai mă întorsesem de la azilul unde o lăsasem pe mama. Am simțit că mi se rupe sufletul când am văzut-o privind pe geam, cu ochii goi, ca și cum ar fi așteptat să se trezească dintr-un vis urât.

Mama a fost totul pentru mine. După ce tata a murit, când aveam doar 14 ani, ea a tras din greu să ne țină pe linia de plutire. A lucrat două schimburi la fabrica de confecții, venea acasă cu mâinile crăpate și ochii roșii de oboseală, dar niciodată nu s-a plâns. Ne citea povești seara, ne făcea clătite duminica și ne învăța să nu renunțăm niciodată. Dar anii au trecut, iar boala a început să-i roadă mintea. Alzheimer. Un cuvânt rece, ca o sentință.

La început uitase unde pune cheile sau dacă a stins aragazul. Apoi a început să mă confunde cu tata. Într-o zi, am găsit-o rătăcind pe stradă, în papuci și halat, încercând să ajungă „acasă”, deși era deja acasă. Am încercat să o îngrijesc singur, dar serviciul meu de la IT nu-mi permitea să lipsesc prea mult. Irina are doi copii mici și un soț care lucrează în construcții în Germania. Am încercat să găsim o soluție împreună, dar fiecare propunere se lovea de zidul realității: nu aveam timp, bani sau putere.

— Radu, nu putem s-o ținem așa! O să pățească ceva rău! mi-a spus medicul de familie într-o zi. Avea dreptate. Mama nu mai era în siguranță nici pentru ea, nici pentru noi.

Am vizitat mai multe centre de îngrijire. Unele miroseau a urină și a dezolare. Într-unul dintre ele am văzut o bătrână legată de pat și am ieșit plângând. În cele din urmă am găsit un loc decent, curat, cu personal amabil. Dar niciun azil nu poate înlocui căldura unei case.

Ziua în care am dus-o acolo a fost cea mai grea din viața mea. Mama m-a privit lung, cu ochii ei albaștri încețoșați:

— Raduțule… unde mergem? De ce nu mă duci acasă?

Am simțit cum mi se strânge inima. I-am spus că mergem într-un loc unde va fi îngrijită, unde va avea prieteni. Ea a zâmbit slab și m-a strâns de mână:

— Să nu mă uiți aici, mamă…

De atunci, fiecare zi e o luptă cu mine însumi. Irina m-a acuzat că am cedat prea ușor:

— Dacă ai fi vrut cu adevărat, găseai o soluție! Eu n-aș fi lăsat-o niciodată!

Dar ea nu știe cum e să te trezești noaptea și să-ți găsești mama încercând să iasă pe ușă în frigul iernii. Nu știe cum e să-ți vezi părintele transformându-se într-un copil speriat.

Prietenii mei nu vorbesc despre asta. Unii mă evită, alții spun „ai făcut ce trebuia”. Dar eu nu pot scăpa de sentimentul că am trădat-o pe mama. Când merg s-o vizitez, uneori mă recunoaște, alteori mă întreabă cine sunt. Odată mi-a spus:

— Să-i spui lui Radu că-l iubesc…

Am ieșit pe hol și am plâns ca un copil.

Seara, când ajung acasă, mă uit la pozele vechi: mama tânără, râzând la mare; eu și Irina la serbarea de Crăciun; tata ținându-ne în brațe. Mă întreb unde s-au dus toți anii aceia și cum am ajuns aici.

Uneori visez că mama vine acasă și totul e ca înainte: face sarmale, râde cu vecinele pe scară, mă ceartă că nu-mi pun fularul. Dar dimineața mă trezesc în același apartament gol, cu telefonul lângă pernă — mereu pregătit pentru un apel de la azil.

Irina încă nu vorbește cu mine. Nepoții mei mă privesc ciudat când vin în vizită. Parcă toată lumea mă judecă — sau poate doar eu mă judec cel mai aspru.

Am început să caut pe internet povești ca a mea. Am descoperit forumuri unde oameni ca mine își spun durerea: „Am făcut bine? Am făcut rău?” Unii spun că timpul vindecă totul; alții spun că vina nu trece niciodată.

Într-o zi, asistenta de la azil mi-a spus:

— Domnul Radu, mama dumneavoastră zâmbește mai mult de când veniți des. Se vede că îi face bine prezența dumneavoastră.

Poate că nu pot schimba trecutul sau boala mamei. Poate că nu există decizii perfecte — doar alegeri făcute din dragoste și disperare.

Dar încă mă întreb: oare mama m-ar fi iertat? Oare voi putea vreodată să mă iert eu însumi?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsiți liniștea după astfel de alegeri?