Între Datorie și Libertate: Povestea unei Noră Românce și a Visului de a Avea un Cămin

— Ioana, nu-mi cere să plec! Nu pot! vocea Mariei răsună în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii ei, altădată blânzi, erau acum plini de teamă și încăpățânare. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era a treia oară în luna asta când încercam să deschid subiectul.

— Mamă Maria, nu vreau să te dau afară, dar… am nevoie de spațiul meu. Eu și Vlad avem nevoie de intimitate. Au trecut zece ani de când stăm împreună. Ai promis că după ce terminăm de plătit ratele la apartament, o să te muți la sora ta.

Maria s-a ridicat brusc, scuturându-și șalul de pe umeri. — Și unde să mă duc? La Ana? Ea abia are loc pentru copiii ei! Și-apoi, eu v-am crescut pe amândoi, v-am spălat hainele, v-am gătit… Acum mă aruncați ca pe o măsea stricată?

Vlad a intrat în cameră exact atunci, cu ochii roșii de oboseală după tura de noapte. — Ce se întâmplă aici? a întrebat el, dar știa prea bine. Discuția asta era ca un nor negru care plutea mereu peste casa noastră.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu „nora rea”, dar nu mai puteam. Mă sufocam. Nu aveam niciodată liniște: Maria intra peste mine în baie fără să bată la ușă, comenta orice găteam sau nu găteam, îmi critica hainele și felul în care îl iubesc pe Vlad. Și totuși, când o vedeam cum își freacă mâinile de frig sau cum oftează singură la televizor, mă simțeam vinovată până la lacrimi.

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot așa. Vreau să avem casa noastră. Să pot merge desculță prin sufragerie fără să mă simt privită sau judecată. Să pot plânge sau râde fără să mă tem că cineva mă ascultă după ușă.

Vlad s-a uitat la mine lung, apoi la mama lui. — Știi că nu e ușor pentru nimeni… Dar Ioana are dreptate. Am promis că după ce terminăm ratele…

Maria a izbucnit în plâns. — Voi nu înțelegeți! Sunt bătrână, nu mai am pe nimeni! Dacă mă duceți la Ana, o să mor acolo de singurătate!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Dar oare eu? Eu nu mor puțin câte puțin în fiecare zi, trăind ca o chiriașă în propria casă?

A doua zi dimineață, la serviciu, colega mea Alina m-a găsit plângând în baie.

— Ioana, ce-ai pățit?

I-am spus totul printre sughițuri: cum Maria refuză să plece, cum Vlad e prins la mijloc și nu ia nicio decizie clară, cum mă simt vinovată că vreau ceva ce toate prietenele mele au deja — intimitate și liniște acasă.

Alina m-a strâns în brațe. — Știi câte femei trec prin asta? Și mama mea a stat cu noi până m-am îmbolnăvit de nervi. La un moment dat trebuie să alegi: trăiești pentru tine sau pentru alții?

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, Maria era în bucătărie, tăind legume pentru ciorbă.

— Ioana… îmi pare rău că te-am supărat azi-dimineață. Dar mi-e frică. Mi-e frică să fiu singură.

M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână.

— Și mie mi-e frică, mamă Maria. Mi-e frică să nu pierd tot ce am construit cu Vlad din cauza tensiunilor astea. Mi-e frică să nu ajungem să ne urâm.

A tăcut mult timp. — Dacă găsim o soluție? Poate mă mut la Ana doar câteva luni… Să vedem cum e.

Am simțit pentru prima dată o rază de speranță. Poate că nu era totul pierdut.

Dar zilele care au urmat au fost un carusel de emoții: Maria ba accepta ideea mutării temporare, ba se răzgândea și plângea toată noaptea; Vlad se retrăgea în tăcere sau pleca la serviciu mai devreme ca să evite discuțiile; eu mă simțeam prinsă între două lumi care se respingeau reciproc.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a spus cu voce joasă:

— Ioana, dacă vrei să plecăm noi… putem încerca să ne luăm o garsonieră cu chirie până se liniștesc lucrurile.

Am izbucnit: — Nu! De ce trebuie mereu noi să cedăm? De ce nu poate Maria să-și respecte promisiunea?

Nu am dormit deloc în noaptea aceea. Am stat pe marginea patului și m-am gândit la toate femeile din România care trăiesc cu soacrele lor sub același acoperiș, la compromisurile făcute din „respect” sau „datorie”, la visele sacrificate pentru liniștea aparentă a familiei extinse.

În cele din urmă, Maria a acceptat să plece temporar la Ana. A fost greu — pentru ea, pentru Vlad și pentru mine. Casa părea prea liniștită fără pașii ei grăbiți și vocea ei certăreață. Dar pentru prima dată după ani întregi am putut respira adânc și am simțit că apartamentul acela mic chiar ne aparține.

M-am întrebat atunci: oare cât din viața noastră sacrificăm din vinovăție și cât din iubire adevărată? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul nostru la fericire? Poate voi aveți un răspuns mai bun decât mine…