Între datorie și familie: Povara unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că iar aduci vorba despre asta, Sorina! a izbucnit mama, trântind ceașca de cafea pe masă, de parcă porțelanul ar fi putut suporta toată greutatea frustrării ei. — E vorba de principiu! Cum să lași așa o sumă să se piardă? Nu suntem noi banca familiei lui Vlad!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. De cinci ani, suma aceea — 12.000 de euro — plutea ca o umbră peste mesele noastre de sărbătoare, peste discuțiile cu soțul meu și peste fiecare vizită la socrii mei. Am dat banii fără contract, fără martori, doar cu o strângere de mână și cu promisiunea că „într-un an, doi, îi aveți înapoi”.

— Mamă, nu vreau să stric relația cu socrii. Vlad zice că nu mai contează, că sunt părinții lui și că au nevoie…

— Vlad e prea bun! Dar tu? Tu nu vezi că lumea profită de bunătatea voastră? Dacă ar fi fost ai mei, nu crezi că ți-ar fi dat banii înapoi până la ultimul leu?

Am tăcut. Știam că mama are dreptate într-un fel. Dar știam și cât de mult îi iubesc pe socrii mei. Au fost mereu acolo pentru noi, ne-au ajutat cu copiii, au venit la fiecare aniversare cu brațele pline de cadouri și cu sufletul deschis. Dar banii aceia… erau ai noștri. Economii strânse cu greu, renunțări la vacanțe, la haine noi, la ieșiri în oraș.

În seara aceea, l-am găsit pe Vlad în sufragerie, privind absent la televizor. Am închis ușa încet și m-am așezat lângă el.

— Vlad, trebuie să vorbim despre bani.

A oftat adânc.

— Iar? Sorina, te rog… Nu vreau să ne certăm din cauza asta.

— Nu ne certăm. Dar mama mă presează. Zice că nu e corect față de noi. Și… sincer, uneori simt că are dreptate.

Vlad s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră.

— Știi bine că ai mei nu au de unde să dea acum banii. Au pensii mici, abia se descurcă. Dacă le cerem banii înapoi, îi umilim. Nu pot să fac asta părinților mei!

— Dar nici nu putem să uităm pur și simplu! Sunt banii copiilor noștri, Vlad! Poate vor avea nevoie la facultate sau pentru un apartament…

— Sorina, te rog…

L-am văzut cum își mușcă buza de jos, semn că e la capătul răbdării. M-am simțit vinovată. Dar și furioasă. De ce trebuie mereu să aleg între liniștea familiei și dreptatea mea?

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama mă suna zilnic.

— Ai vorbit cu Vlad? Ce zice? Nu lăsa lucrurile așa! O să regreți!

Socrii ne-au invitat la ei la țară, să vedem cum arată casa după renovare. Am mers cu copiii, încercând să mă port firesc. Dar când am intrat în livingul proaspăt zugrăvit, cu mobilă nouă și televizor cu ecran mare pe perete, am simțit un nod în gât.

— Vă place? a întrebat soacra mea, zâmbind larg.

— Da… e foarte frumos… am murmurat eu.

Vlad mi-a strâns mâna sub masă. Am știut că simte ce simt și eu: un amestec de mândrie și amărăciune.

Seara, după ce copiii au adormit, am ieșit pe terasă cu socrul meu. A aprins o țigară și s-a uitat lung la mine.

— Sorina… știu că vă suntem datori. Și nu trece zi fără să mă gândesc la asta. Dar… nu avem cum acum. Poate când o să vindem terenul din spate…

M-am uitat la el și am văzut rușinea din ochii lui. Mi-a venit să plâng.

— Nu vreau să vă pun într-o situație dificilă… doar că… e greu și pentru noi.

A dat din cap încet.

— Știu. Și îmi pare rău.

Când am ajuns acasă, Vlad m-a luat în brațe.

— Îți promit că dacă ai mei vor putea vreodată să dea banii înapoi, o vor face. Dar până atunci… hai să nu lăsăm asta să ne distrugă familia.

Am încercat să-l ascult. Dar mama nu s-a lăsat.

— Dacă nu le ceri banii acum, n-o să-i mai vezi niciodată! Oamenii uită repede ce datorează!

Am început să mă cert cu Vlad tot mai des. Copiii ne priveau speriați când ridicam vocea. Într-o seară, fiica mea cea mică m-a întrebat:

— Mami, tu îl mai iubești pe tati?

Atunci am realizat cât rău făcea această poveste tuturor.

Într-o duminică dimineață, am luat o decizie grea. Am sunat-o pe mama.

— Mamă, te rog să nu mai insiști cu banii. Am hotărât cu Vlad să nu le mai cerem nimic socrilor. Sunt părinții lui și îi iubim. Banii sunt importanți, dar familia e mai importantă pentru mine.

A tăcut lung la telefon.

— Cum vrei tu… dar eu cred că faci o greșeală mare.

Poate are dreptate. Poate nu voi mai vedea niciodată acei bani. Dar am ales liniștea familiei mele în locul unei dreptăți reci.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Cât valorează liniștea sufletească față de dreptatea financiară? Voi ce ați fi ales în locul meu?