Întoarcerea mamei: O decizie târzie și tot ce a urmat

— Nu vreau să mă mut la tine, Irina! Nu vezi că aici e tot ce am avut cu tata? vocea mamei răsuna spartă prin apartamentul mic din cartierul Titan, printre cutii și saci de haine. Mă uitam la ea, la mâinile ei tremurânde care strângeau o fotografie veche cu tata, și simțeam cum mi se strânge inima. Dar nu mai puteam s-o las singură. După ce tata s-a stins, mama nu mai era decât o umbră a femeii care fusese odată: energică, mereu pusă pe glume, mereu cu o vorbă bună pentru toți vecinii.

— Mamă, nu poți rămâne aici singură. Știi bine că nu te descurci. Și nici eu nu pot dormi noaptea de griji. Hai, te rog…

A oftat adânc și a lăsat fotografia pe masă. Am simțit atunci că am câștigat o bătălie, dar am pierdut un război. În ziua mutării, ploaia bătea în geamuri, iar eu mă simțeam ca un hoț care-i fură ultimele amintiri.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Mama nu se adapta deloc la noua viață. Se plimba prin apartamentul meu ca o fantomă, muta lucrurile de colo-colo și bombănea mereu:

— La mine acasă nu era așa…

Eu încercam să-i fac pe plac: îi găteam mâncărurile preferate, îi aduceam reviste de integrame, îi cumpăram flori. Dar nimic nu părea să-i aline dorul de tata și de casa lor. Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu, am găsit-o plângând în bucătărie.

— Irina, tu nu înțelegi… Eu aici nu mai sunt eu. Mi-ai luat totul.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în a mea.

— Mamă, n-am vrut să-ți iau nimic. Am vrut doar să fii bine.

A ridicat privirea spre mine și pentru prima dată am văzut furie în ochii ei:

— Dar tu? Tu ești bine? Sau doar te minți că faci ce trebuie?

Întrebarea ei m-a lovit ca un pumn în stomac. Adevărul era că nu eram bine. Viața mea se schimbase radical: nu mai aveam timp pentru mine, pentru prieteni sau pentru rarele ieșiri cu Rareș, iubitul meu. El încerca să fie înțelegător, dar tensiunile creșteau.

— Irina, trebuie să vorbim, mi-a spus într-o seară Rareș, după ce mama adormise. Nu mai suntem noi doi de când a venit mama ta aici. Te văd obosită, nervoasă… Parcă nu mai ai loc nici tu în viața ta.

Am izbucnit în plâns.

— Ce vrei să fac? S-o las singură? S-o duc la azil?

— Nu știu… Dar nici așa nu merge. O să ne pierdem unul pe altul.

M-am simțit prinsă între două lumi: datoria față de mama și nevoia mea de fericire. Sora mea mai mică, Alina, locuia la Cluj și venea rar acasă. La telefon părea mereu grăbită:

— Irina, faci ce poți. Eu nu pot veni acum. Am serviciu, copiii…

Simțeam că toată povara cade pe umerii mei. Într-o zi, după o ceartă urâtă cu mama — pentru că îi aruncasem fără să vreau niște scrisori vechi — am ieșit val-vârtej din casă și am mers ore întregi prin parc. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem aducând-o la mine.

Într-o seară, mama a făcut o criză de tensiune. Am chemat salvarea și am stat cu sufletul la gură până au venit medicii. Când s-a liniștit totul, m-a privit altfel decât până atunci:

— Iartă-mă că te-am tras după mine în toată durerea asta… Poate ar fi trebuit să te las să-ți vezi de viața ta.

Am plâns amândouă atunci, fără rușine. Pentru prima dată am vorbit deschis despre tata, despre fricile ei și ale mele, despre cât de greu e să fii mamă sau fiică atunci când viața te pune la încercare.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai așezat. Mama a început să iasă la plimbare cu vecinele mele bătrâne, să meargă la biserică duminica și chiar să zâmbească uneori. Eu am învățat să cer ajutor: am vorbit cu Alina să vină mai des, am găsit o doamnă care să stea cu mama câteva ore pe zi ca să pot respira și eu.

Relația cu Rareș s-a schimbat și ea: am avut discuții grele, dar am decis să rămânem împreună și să găsim soluții împreună. Nu e ușor nici acum — sunt zile când simt că mă sufoc între griji și vinovăție — dar am învățat că iubirea nu e doar sacrificiu oarbă, ci și curajul de a cere ajutor și de a pune limite.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine aducând-o pe mama la mine sau dacă ar fi fost mai bine pentru amândouă să rămână fiecare în lumea ei. Dar poate că tocmai asta e viața: o serie de decizii imperfecte din care învățăm să fim oameni.

Oare cât din ceea ce facem pentru cei dragi e din iubire adevărată și cât din teamă sau vinovăție? Voi ce ați fi făcut în locul meu?