Întoarcerea acasă cu bărbatul pe care îl iubesc: De ce fiul meu nu a fost fericit pentru mine

— Mamă, nu pot să cred că faci asta! Ai uitat tot ce a însemnat tata pentru noi?

Vocea lui Vlad răsuna în sufrageria mică, încărcată de amintiri. Era seară, iar lumina galbenă a lămpii tremura pe chipul lui încruntat. Eu stăteam în picioare, cu palmele strânse pe marginea mesei, încercând să-mi găsesc cuvintele. Lângă mine, Ion privea în podea, tăcut, ca un copil prins cu minciuna.

Aveam 55 de ani și credeam că am trecut prin destule încât să nu mă mai surprindă nimic. După moartea soțului meu, Petre, viața s-a transformat într-o succesiune de zile cenușii. Vlad era deja la facultate la București, iar eu rămăsesem singură în casa noastră din Pitești. Ani la rând am trăit cu impresia că rolul meu s-a terminat: am crescut un băiat bun, am muncit la școală ca profesoară de română, am fost o soție devotată. Dar golul din suflet nu se umplea cu nimic.

L-am cunoscut pe Ion la o întâlnire de absolvenți. Era văduv și el, cu ochii blânzi și mâinile muncite de viață. Am început să vorbim la telefon, apoi să ne vedem la cafea. Îmi aducea flori de câmp și mă făcea să râd. După doi ani de întâlniri pe ascuns, am decis să-l aduc acasă. Să-i spun lui Vlad adevărul: că vreau să fiu fericită din nou.

— Vlad, nu e vorba că l-am uitat pe tata. Dar au trecut zece ani… Nu pot să trăiesc doar din amintiri.

— Zece ani sau o sută, nu contează! Tata a fost totul pentru noi! Cum poți să-l înlocuiești?

Ion a ridicat privirea spre Vlad, încercând să-i vorbească:

— Vlad, nu vreau să-l înlocuiesc pe tatăl tău. Știu cât a însemnat pentru tine. Dar și mama ta are dreptul la fericire.

Vlad s-a ridicat brusc de pe scaun și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu Ion și cu un nod în gât. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Ion mi-a pus mâna pe umăr:

— O să-i treacă. E greu pentru el.

Dar nu i-a trecut. Zilele următoare au fost pline de tăceri apăsătoare și priviri reci. Vlad nu-mi răspundea la mesaje, iar când venea acasă, abia dacă schimba două vorbe cu mine. Într-o seară, l-am găsit în bucătărie, privind vechile poze cu tatăl lui.

— Vlad, te rog… Nu vreau să te pierd.

— Atunci renunță la el! — mi-a spus fără să clipească.

M-am simțit sfâșiată între două lumi: cea a mamei care ar face orice pentru copilul ei și cea a femeii care vrea să trăiască din nou. Am început să mă întreb dacă am dreptul la fericire sau dacă trebuie să-mi sacrific viața pentru liniștea lui Vlad.

Prietenii mei mă judecau în șoaptă:

— La vârsta asta? Ce-ți mai trebuie bărbat? Nu-ți ajunge copilul?

Vecinele mă priveau lung când mă vedeau cu Ion la braț prin cartier. Mama mea, bătrână și bolnavă, mi-a spus într-o zi:

— Să nu uiți că ești mamă înainte de toate.

Dar cine sunt eu fără dorințele mele? Fără speranța că pot iubi din nou?

Într-o duminică ploioasă, Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei. L-am găsit în sufragerie, privind fix poza de nuntă a mea cu Petre.

— Mamă… — vocea lui era stinsă — Crezi că tata ar fi vrut asta?

M-am apropiat de el și i-am luat mâna:

— Tata m-a iubit pentru cine sunt eu. Și cred că ar fi vrut să fiu fericită.

A izbucnit în plâns ca atunci când era mic și își julise genunchiul. L-am strâns la piept și am plâns împreună. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou mamă și fiu.

Au trecut luni până când Vlad a acceptat cu adevărat prezența lui Ion în viața mea. Au fost certuri, împăcări, discuții lungi la ceai despre trecut și viitor. Am mers împreună la mormântul lui Petre și ne-am rugat pentru liniște.

Astăzi, când mă uit la Vlad cum stă de vorbă cu Ion despre fotbal sau politică, simt că am făcut ceea ce trebuia. Dar rana aceea veche încă mai doare uneori.

Mă întreb adesea: Oare avem vreodată voie să ne alegem fericirea fără să-i rănim pe cei dragi? Sau suntem condamnați să trăim mereu între datorie și dorință?