În umbra soacrei: Povestea unei iubiri sufocate de controlul matern

— Nu pune farfuria aia acolo, Maria! La noi în casă, totul are locul lui!
Vocea Ilonei răsună ascuțit prin bucătăria îngustă, iar eu, cu mâinile tremurânde, așez farfuria exact unde mi-a spus. Gabi, soțul meu, stă la masă cu ochii în telefon, ca și cum nu ar auzi nimic. Mă simt ca o străină în propria viață, deși abia au trecut trei luni de la nuntă.

Când am spus „da” în fața altarului, am crezut că dragostea noastră va fi scutul împotriva oricărei furtuni. Dar nu știam atunci că adevărata furtună avea să vină din interiorul casei în care am intrat ca noră. Gabi a insistat să ne mutăm la părinții lui „doar pentru început”, să strângem bani pentru un apartament al nostru. Dar începutul s-a transformat într-o capcană fără ieșire.

Ilona e genul de femeie care nu acceptă jumătăți de măsură. Totul trebuie făcut după regulile ei: de la cum se spală rufele, până la ce mâncăm la cină. În fiecare dimineață, când cobor la bucătărie, simt privirea ei pe ceafă. Orice gest al meu e analizat, criticat sau corectat. Într-o zi, am încercat să gătesc supa preferată a lui Gabi, dar Ilona a venit și a aruncat totul la gunoi.

— La noi nu se face așa! Dacă vrei să gătești, fă-o după rețeta mea!

Gabi a râs atunci, încercând să detensioneze atmosfera:

— Las-o, mamă, să încerce și ea!

Dar Ilona l-a privit tăios:

— Nu vreau să stricăm obiceiurile casei!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era doar despre supă. Era despre faptul că nu aveam voie să fiu eu însămi.

Seara, când ne retrăgeam în camera noastră mică, încercam să-i spun lui Gabi cât de greu îmi este.

— Maria, știi că mama e mai dificilă… Dar e casa lor. Hai să avem răbdare.

Răbdare… Cuvântul ăsta a devenit o povară. Fiecare zi era o luptă cu mine însămi să nu izbucnesc, să nu plâng la fiecare umilință măruntă. Prietenele mele mă întrebau la telefon:

— Cum e viața de femeie măritată?

Le mințeam. Spuneam că e bine, că ne descurcăm. Adevărul era că mă simțeam tot mai mică, tot mai invizibilă.

Într-o duminică, părinții mei au venit în vizită. Mama a observat imediat că ceva nu e în regulă.

— Ești palidă, Maria. Ce se întâmplă?

Nu am avut curaj să-i spun adevărul. Dar Ilona a intervenit:

— Maria încă se obișnuiește cu regulile casei noastre. Dar va învăța ea!

Am văzut privirea mamei mele: un amestec de îngrijorare și neputință.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel. Munca la birou era singura mea evadare. Acolo eram apreciată pentru ideile mele, pentru cine sunt. Acasă însă eram doar „fata care nu știe să facă nimic cum trebuie”.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între mine și Ilona — pentru că am pus prea mult ulei în salată — am izbucnit în plâns în fața lui Gabi.

— Nu mai pot! Simt că mă sufoc aici! Nu vezi că mama ta nu mă acceptă?

Gabi a oftat adânc:

— Ce vrei să fac? Să ne certăm cu ai mei? Unde să mergem? Nu avem bani de chirie…

— Vreau doar să mă simt acasă undeva! Vreau să fiu soția ta, nu fata care trebuie să-i facă pe plac mamei tale!

A doua zi dimineață, Ilona m-a găsit plângând în baie.

— Nu te-am crescut pe Gabi ca să-l iei tu și să-l duci unde vrei! El e băiatul meu și aici îi e locul!

Atunci am simțit pentru prima dată furie adevărată. Am vrut să-i spun că nu poate controla totul, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

În acea seară am decis să plec câteva zile la părinții mei. Aveam nevoie de aer. Gabi m-a condus la gară fără să spună nimic. În tren, privind pe geam câmpurile cenușii de toamnă, m-am întrebat dacă mai există vreo cale spre fericire pentru noi.

La ai mei acasă am simțit din nou liniște. Mama m-a ținut în brațe fără întrebări. Tata mi-a făcut ceai și mi-a spus doar atât:

— Nimeni nu are dreptul să-ți ia vocea.

După trei zile, Gabi a venit după mine.

— Mi-e dor de tine… Dar nu pot să-mi las părinții singuri acum…

Am plâns amândoi. Știam că dragostea noastră e reală, dar zidurile ridicate de Ilona erau prea groase ca să le dărâmăm singuri.

Au trecut luni până când am reușit să strângem bani pentru o garsonieră micuță la marginea orașului. Când am intrat acolo prima dată, am plâns de fericire și teamă. Eram doar noi doi și spațiul nostru mic — dar era al nostru.

Ilona nu ne-a iertat niciodată plecarea. Relația cu Gabi a rămas mereu tensionată între dorința lui de a-și mulțumi mama și nevoia mea de libertate.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc încă povestea mea? Câte dintre noi își pierd vocea sub greutatea tradițiilor și a controlului matern? Merită oare dragostea sacrificiul propriei identități?