În umbra așteptărilor: Povestea unei vieți trăite pentru alții

— Nu așa se face sarmaua, Irina! Ai pus prea mult orez, iar frunza e ruptă! vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, răsună din bucătărie, în timp ce încercam să mă fac utilă la prima masă de familie după nuntă. Mâinile îmi tremurau, iar obrajii îmi ardeau de rușine. M-am uitat spre Vlad, soțul meu, sperând să-mi sară în ajutor, dar el doar a ridicat din umeri și s-a întors la discuția cu tatăl lui despre politică.

Așa a început viața mea de femeie măritată. Aveam 27 de ani și credeam că dragostea ne va ține uniți, că vom construi ceva al nostru. Dar încă din prima zi am simțit că nu mai sunt Irina, ci „nora lui Viorica”, „soția lui Vlad”, „fata care trebuie să se conformeze”.

În fiecare dimineață, mă trezeam înaintea tuturor ca să pregătesc cafeaua și micul dejun. Dacă întârziam, primeam priviri tăioase și remarci pasiv-agresive: — La noi în familie nu se lenevește! Sau: — Nu știu ce te-a învățat mama ta, dar aici avem reguli.

Mama mea, Ana, mă suna aproape zilnic. — Cum e, mamă? Ești bine? Dar eu nu-i spuneam niciodată adevărul. Îi răspundeam mereu: — Da, mamă, e bine. Vlad e bun cu mine. Dar adevărul era că Vlad devenise tot mai absent. Muncea mult, iar când ajungea acasă, prefera să stea cu tatăl lui la televizor sau să iasă cu prietenii. Eu rămâneam singură cu Viorica și cu lista ei nesfârșită de reproșuri.

— Nu știi să calci cămăși! — Nu ai grijă de flori! — De ce nu faci copii? Parcă nu-ți pasă de viitorul familiei!

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Viorica pentru că am uitat să cumpăr sare, am ieșit pe balcon și am izbucnit în plâns. M-am întrebat: „Oare așa va fi toată viața mea? Oare chiar nu pot fi niciodată suficient de bună?”

Am încercat să vorbesc cu Vlad. — Vlad, nu mai pot. Mama ta mă sufocă. Simt că nu mai sunt eu.

El a oftat și mi-a spus: — Irina, încearcă să nu bagi în seamă. Așa e ea. O să se obișnuiască.

Dar nu s-a obișnuit. Ba din contră, a devenit tot mai exigentă. Într-o zi, când am anunțat că vreau să mă angajez din nou (renunțasem la job la insistențele lor), Viorica a făcut o criză de nervi:

— Cum adică să muncești? Cine are grijă de casă? Ce o să spună lumea? Soția lui Vlad merge la serviciu ca o femeie fără bărbat?

M-am simțit mică și neînsemnată. Am renunțat la idee și am continuat să trăiesc după regulile lor. Zilele treceau una după alta, toate la fel: curățenie, gătit, cumpărături, reproșuri.

Într-o zi de vară, mama m-a invitat acasă la ea. Am acceptat cu greu, simțindu-mă vinovată că las casa „de izbeliște”. Când am ajuns, m-a privit lung și mi-a spus:

— Irina, tu nu mai ești fata mea veselă. Ce s-a întâmplat cu tine?

Atunci am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Nimeni nu are dreptul să te facă să te simți mai puțin decât ești. Nici măcar familia soțului tău.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să citesc despre limite personale și despre cum să spun „nu”. Am încercat timid să-mi apăr punctul de vedere:

— Nu pot face totul singură. Am nevoie de ajutor.

Dar răspunsul Vioricăi a fost prompt:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Am privit-o în ochi pentru prima dată fără teamă:

— Poate chiar asta ar trebui să fac.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Vlad a încercat să mă convingă să rămân:

— Irina, nu pleca! O să fie mai bine…

Dar eu știam că dacă nu fac ceva acum, mă voi pierde definitiv.

Mi-am făcut bagajele și am plecat la mama. Primele zile au fost grele — mă simțeam vinovată și rușinată. Dar încet-încet am început să respir din nou. Mi-am găsit un job la o librărie micuță din oraș și am redescoperit bucuria lucrurilor simple: o cafea băută în liniște, o carte bună, o plimbare în parc.

Vlad m-a sunat de câteva ori. — Hai acasă… Mama promite că se schimbă.

Dar eu știam că nu pot trăi mereu în umbra așteptărilor altora.

Astăzi, după doi ani de la despărțire, încă mai port urmele acelei perioade. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost egoistă alegându-mă pe mine însămi.

Dar apoi îmi amintesc cum era să trăiesc fără voce și fără speranță.

Oare câte femei trăiesc încă în colivia așteptărilor altora? Și câte dintre ele vor găsi curajul să iasă la lumină?