În miez de noapte, cu două suflete mici și o valiză: Povestea unei mame care a ales să trăiască

— Mami, unde mergem? vocea tremurată a lui Vlad răsuna în întunericul scării blocului. Îl țineam strâns de mână, iar pe Maria o purtam în brațe, simțind cum fiecare pas mă rupe între frică și speranță. Era trecut de miezul nopții, iar valiza veche pe care o târam după mine părea să adune toate greutățile ultimilor ani. Nu aveam un plan, doar știam că nu mai puteam rămâne.

— Mergem undeva unde nu o să ne mai doară, i-am șoptit, încercând să-mi ascund lacrimile. Vlad avea șase ani, Maria abia împlinise trei. Nu meritau să crească într-o casă unde țipetele și pumnii erau la ordinea zilei.

Soțul meu, Doru, fusese cândva un bărbat blând. Sau așa crezusem. După ce s-a pierdut în datorii și alcool, s-a transformat într-un străin. Prima palmă a venit după ce i-am spus că nu mai avem bani de țigări. Apoi au urmat nopți întregi de teroare, în care mă rugam să adoarmă copiii înainte să înceapă scandalul.

În seara aceea, când a spart farfuria lângă capul Mariei pentru că plângea prea tare, am știut că nu mai pot aștepta. Am așteptat să adoarmă, mi-am strâns copiii și am ieșit pe furiș din apartamentul nostru din cartierul Titan. Nu aveam decât 200 de lei în portofel și hainele de pe noi.

Am sunat-o pe sora mea, Irina. — Nu pot să te primesc, Sorina, știi că soțul meu nu vrea probleme. Poate te ajută mama… Dar mama nici nu a răspuns la telefon. De când m-am măritat cu Doru împotriva voinței lor, părinții mei au rupt orice legătură cu mine.

Am ajuns la Gara de Nord și am stat pe o bancă până dimineața. Copiii au adormit sprijiniți de mine, iar eu priveam oamenii grăbiți care treceau pe lângă noi fără să ne vadă. M-am simțit invizibilă, mică și neputincioasă.

A doua zi am găsit un adăpost pentru mame abuzate. Acolo am întâlnit femei ca mine: cu ochii goi de oboseală și sufletul plin de răni nevăzute. Am stat trei luni acolo. Am învățat să trăiesc din puțin, să mă bucur când copiii râd fără teamă și să nu mă rușinez că cer ajutor.

— De ce nu ne întoarcem la tati? m-a întrebat Vlad într-o seară.
— Pentru că uneori oamenii pe care îi iubim cel mai mult ne pot face cel mai mult rău. Dar noi merităm să fim fericiți, i-am spus cu vocea gâtuită.

Când am găsit o cameră de închiriat într-un bloc vechi din Rahova, mi s-a părut un palat. Aveam o saltea pe jos, o masă mică și două scaune. Am început să lucrez ca femeie de serviciu la o școală din apropiere. Mă trezeam la cinci dimineața ca să pot ajunge la timp și să-i las pe copii la grădiniță.

Nu era ușor. Uneori nu aveam bani nici pentru pâine. Vecinii mă priveau cu suspiciune — „femeia aia singură cu doi copii”, „sigur e ceva în neregulă cu ea”. La școală, directoarea mă trata ca pe un nimic: — Să nu uiți să speli bine pe jos! Și vezi că ai lăsat urme pe hol! Dar copiii mei erau sănătoși și râdeau din nou. Asta conta cel mai mult.

Într-o zi, l-am văzut pe Doru la poarta grădiniței. Mi-a spus că vrea să-i vadă pe copii. M-am temut că va încerca să-i ia cu forța. Am sunat la poliție și am obținut un ordin de restricție. Atunci am simțit pentru prima dată că pot avea control asupra vieții mele.

Anii au trecut greu. Maria s-a îmbolnăvit de pneumonie într-o iarnă geroasă când nu aveam bani de lemne pentru soba electrică improvizată. Am stat nopți întregi lângă ea, rugându-mă să nu cedez. Vlad a început să fie agresiv la școală — probabil repeta ce văzuse acasă la Doru. Am mers cu el la consiliere psihologică gratuită oferită de primărie.

Familia mea nu m-a căutat niciodată. Irina mi-a trimis uneori haine pentru copii, dar atât. Mama a murit fără să mă ierte vreodată pentru „rușinea” adusă familiei.

Dar încet-încet am început să mă ridic. Am făcut cursuri serale de infirmieră și am reușit să mă angajez la un azil privat din București. Salariul era mic, dar stabilitatea mi-a dat curaj să visez din nou.

Copiii au crescut frumos. Vlad a intrat la liceu cu bursă, Maria pictează și visează să devină artist plastic. Nu le-am ascuns niciodată adevărul despre tatăl lor, dar nici nu i-am lăsat să-l urască.

Uneori mă uit în oglindă și abia mă recunosc: riduri adânci, părul încărunțit înainte de vreme, dar ochii mei nu mai sunt goi. Sunt plini de viață și speranță.

Multe nopți încă mă trezesc speriată de zgomote sau visez că Doru sparge ușa și ne ia totul din nou. Dar dimineața mă ridic și merg mai departe.

M-am întrebat mereu: câte femei ca mine rămân prizoniere din frică sau rușine? Câte găsesc puterea să fugă în noapte cu copiii lor? Eu am reușit pentru că am avut norocul să găsesc oameni buni pe drum — dar oare toate avem această șansă?

Poate că povestea mea îi va da curaj cuiva să facă primul pas spre libertate. Sau poate va face pe cineva să privească altfel o mamă singură care își duce copiii la școală cu haine vechi dar curate.

Uneori mă întreb: dacă aș fi rămas, ce s-ar fi ales de noi? Și dacă eu am putut începe totul de la zero, oare câte alte femei ar putea — dacă ar primi o mână întinsă la timp?