Iartă-mă, Ilinca – Șoapta care a spart liniștea familiei

— Ilinca, nu mai pot, nu mai pot să tac! — vocea soacrei mele, doamna Mariana, tremura ca o frunză bătută de vânt. Era trecut de miezul nopții, iar în sufrageria mică din apartamentul nostru de la etajul patru mirosea a ceai amar și a lacrimi vechi. Pe canapea, băiatul meu, Radu, dormea cu capul în poala mea, iar Vlad, soțul meu, stătea cu ochii închiși, ca și cum ar fi vrut să dispară.

Nu știu cum am ajuns aici. Poate totul a început în ziua în care Vlad m-a adus acasă la părinții lui, într-o duminică ploioasă de octombrie. Îmi amintesc perfect: Mariana m-a privit de sus până jos, cu ochii ei reci, și a spus doar atât: „Sper că știi să faci sarmale.” Am zâmbit stângaci și am dat din cap, deși nu știam. Am învățat pentru ei, pentru Vlad. Ani la rând am încercat să fiu nora perfectă: am gătit, am spălat, am ascultat poveștile lor despre vremurile bune și despre cât de greu e să găsești oameni de încredere.

Dar niciodată nu am fost destul. Oricât mă străduiam, Mariana găsea mereu ceva de criticat: ba că nu pun destulă sare în ciorbă, ba că nu știu să calc cămășile lui Vlad ca la mama acasă. Tata-socru, domnul Ion, era mai tăcut, dar privirea lui spunea totul: „Nu ești una de-a noastră.”

Când a venit pe lume Radu, am sperat că lucrurile se vor schimba. Am sperat că un nepot îi va aduce mai aproape de mine. Dar Mariana a venit la maternitate cu o pungă de portocale și mi-a spus pe un ton sec: „Sper că ai grijă de el cum trebuie.” Nu m-a întrebat niciodată cum mă simt sau dacă am nevoie de ajutor. În schimb, îi spunea lui Vlad că ar trebui să mă supravegheze mai atent.

Anii au trecut și fiecare sărbătoare era un nou test. De Crăciun trebuia să gătesc după rețetele ei, de Paște trebuia să vopsesc ouăle exact ca ea. Dacă făceam altfel, se supăra și nu vorbea cu mine zile întregi. Vlad încerca să mă liniștească: „Așa e mama, nu o lua personal.” Dar cum să nu o iau personal când fiecare gest al meu era pus sub lupă?

Adevărul e că Vlad nu m-a apărat niciodată cu adevărat. Îi era teamă să-și supere părinții. De multe ori mă simțeam singură chiar și când eram toți patru la masă. Radu creștea și începea să observe tensiunile. Într-o zi m-a întrebat: „Mami, de ce bunica nu te iubește?” Nu am știut ce să-i răspund.

Totul a explodat într-o seară de vară când Mariana a venit la noi fără să anunțe. M-a găsit plângând în bucătărie după ce Vlad îmi spusese că trebuie să mergem din nou la ei duminică, deși eu voiam să petrecem timpul doar noi trei. Mariana s-a uitat la mine cu dispreț și a zis: „Dacă nu-ți convine familia noastră, poți pleca oricând.” Atunci am izbucnit:

— Poate chiar asta ar trebui să fac! Poate ar trebui să plec și să vă las liniștiți!

Vlad a încercat să mă oprească, dar eu eram deja hotărâtă. Am luat-o pe Radu și am plecat la mama mea în satul vecin. Acolo am stat două săptămâni fără să răspund la telefoanele lui Vlad sau ale Marianei. M-am simțit eliberată și vinovată în același timp.

Când m-am întors acasă, Vlad era schimbat. Slăbise, avea cearcăne adânci și vorbea încet. Mi-a spus că Mariana plânge în fiecare zi și că Ion nu mai scoate o vorbă. Dar eu nu mai puteam continua așa.

În seara aceea, Mariana a venit la noi. A intrat fără să bată, cu ochii roșii și mâinile tremurânde. S-a așezat pe canapea lângă Radu și l-a privit îndelung. Apoi s-a uitat la mine și mi-a șoptit printre lacrimi:

— Iartă-mă, Ilinca… Dumnezeu m-a pedepsit deja destul. Mi-am pierdut familia din cauza orgoliului meu.

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o pe Mariana vulnerabilă, micșorată de propriile greșeli. Vlad s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna.

— Hai să încercăm din nou… pentru Radu.

Nu știu dacă pot ierta tot ce s-a întâmplat. Nu știu dacă rănile astea se vor vindeca vreodată complet. Dar știu că nu vreau ca fiul meu să crească într-o familie ruptă de ură și tăcere.

Oare chiar putem ierta cu adevărat? Sau unele răni rămân mereu deschise, oricât ne-am strădui? Voi ce credeți?