Greutatea trădării: Povestea unei iubiri care doare și vindecă

— Nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit, Maria! Ai văzut cum arăți? — vocea lui Ilie răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar lacrimile îmi ardeau obrajii. Nu era prima dată când îmi spunea asta, dar azi, cuvintele lui au tăiat mai adânc ca niciodată.

Mă uitam la el, la bărbatul cu care împărțisem douăzeci de ani, cu care crescusem doi copii și cu care visam să-mi petrec bătrânețea. Dar în ultimii ani, după ce am trecut prin boala mamei, după ce am rămas fără serviciu și după ce kilogramele s-au adunat fără să le pot opri, Ilie s-a schimbat. Nu mai era omul blând care mă ținea de mână la coadă la lapte sau care îmi aducea flori de câmp de la marginea satului.

— Ilie, te rog… — am încercat să spun, dar el a ridicat mâna, semn să tac.

— Nu mai pot, Maria. Mă sufoc aici. Tu nu vezi? Nu mai ai grijă de tine, nu mai ești atentă la nimic. Eu nu mai pot trăi așa! — și-a luat geaca de pe cuier și a trântit ușa în urma lui.

Am rămas singură, cu mirosul de ciorbă și cu inima făcută bucăți. Copiii erau mari, plecați la facultate în Cluj și București. Casa era prea mare și prea goală. Zilele treceau una după alta, toate la fel, cu aceleași gânduri negre și aceleași întrebări fără răspuns. De ce nu am fost suficientă? De ce nu m-a iubit destul încât să rămână?

Apoi am aflat. O vecină mi-a spus că Ilie are pe altcineva. O femeie mai tânără, cu părul vopsit blond și unghiile mereu făcute. Am simțit cum mă sufoc de furie și rușine. Toată lumea știa, doar eu eram ultima care aflase. M-am închis în casă zile întregi, refuzând să răspund la telefon sau să deschid ușa. Copiii mă sunau și încercau să mă liniștească, dar nu puteau înțelege. Nici nu voiam să-i împovărez cu durerea mea.

Au trecut luni, apoi ani. Am început să lucrez la o brutărie din sat, să am un rost. Am slăbit fără să vreau, dar nu pentru că aș fi vrut să-i demonstrez ceva lui Ilie. Pur și simplu, viața m-a ros pe dinăuntru. Încet-încet, am început să vorbesc din nou cu vecinele, să merg la biserică duminica, să mă bucur de nepoții care au apărut între timp. Dar rana a rămas acolo, ca o cicatrice pe suflet.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se așterneau ca un covor galben pe uliță, l-am văzut pe Ilie la magazinul din sat. Era îmbătrânit, cu părul alb și ochii obosiți. S-a uitat la mine lung, ca și cum nu-i venea să creadă că sunt eu. Am vrut să trec mai departe, dar m-a oprit.

— Maria, te rog… Putem să vorbim?

Am ezitat, dar am acceptat. Ne-am așezat pe banca din fața magazinului, acolo unde stăteam când eram tineri și visam la o casă mare și la copii mulți.

— Am greșit mult, Maria. Nici nu știu cum să-ți spun cât îmi pare rău. Am crezut că fericirea e altundeva, dar m-am înșelat. M-am simțit singur, gol… — vocea lui tremura.

L-am privit fără să spun nimic. În sufletul meu era o furtună. O parte din mine voia să-l ierte, să-l ia înapoi, să fim din nou o familie. Cealaltă parte urla de durere și mândrie rănită.

— Nu pot să dau timpul înapoi, Ilie. Am suferit mult. M-ai făcut să mă simt urâtă, nevrednică… — am spus încet.

— Știu. Și nu merit iertarea ta. Dar vreau să știi că te-am iubit mereu, chiar dacă am fost prost și laș. Femeia aceea… n-a fost decât o iluzie. M-a lăsat după doi ani. Acum sunt singur și nu trece zi să nu mă gândesc la tine.

Am simțit cum lacrimile îmi curg din nou pe obraji, dar nu mai erau lacrimi de furie sau rușine. Erau lacrimi de eliberare. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira.

— Ilie, nu știu dacă pot să te iert cu adevărat. Poate că nici nu trebuie. Dar vreau să trăiesc pentru mine de acum înainte. Să fiu fericită fără să depind de cineva care nu m-a prețuit când aveam cea mai mare nevoie.

El a dat din cap, cu ochii în pământ.

— Înțeleg. Și dacă vreodată vei avea nevoie de mine… sunt aici.

Ne-am ridicat de pe bancă și am plecat fiecare pe drumul lui. În sufletul meu era liniște. Nu știu dacă am iertat cu adevărat, dar știu că am ales să merg mai departe.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi ne pierdem pe noi înșine încercând să fim destul pentru ceilalți? Poate că e timpul să ne întrebăm ce merităm cu adevărat și să avem curajul să alegem pentru noi.