Grădina pe care n-am vrut-o niciodată: Cum am ajuns mamă pentru copiii fratelui meu și ce a însemnat asta pentru familia mea

— Nu pot să cred că mă suni la ora asta, Vlad! Ce s-a întâmplat? am șoptit, cu inima bătându-mi nebunește în piept, în timp ce mă uitam la ceasul care arăta 03:12. La capătul celălalt al firului, vocea fratelui meu era spartă, aproape de nerecunoscut.

— Irina, te rog… Nu mai pot. Nu mai pot cu copiii. Nu mai pot cu nimic. Vino, te rog…

Au urmat câteva secunde de tăcere, apoi am auzit plânsetul Sofiei și un zgomot surd, ca și cum cineva ar fi trântit ceva pe jos. Am sărit din pat, mi-am tras un hanorac peste pijama și am ieșit pe ușă fără să mă gândesc la nimic altceva decât la copiii lui Vlad. Știam că nu e bine. Știam că de luni întregi totul se destramă în casa lor, dar am sperat mereu că va găsi o cale să se adune.

Când am ajuns, apartamentul era cufundat în semiîntuneric. Vlad stătea pe podea, cu capul în mâini, iar lângă el, Andrei și Sofia — nepoții mei — plângeau încetișor. Mirosea a alcool și a disperare. Soția lui Vlad îi părăsise cu două luni înainte, iar el nu reușea să facă față. Am strâns copiii la piept și am simțit cum o parte din mine se rupe.

— Irina, ia-i tu… Eu nu mai pot. O să-i distrug dacă mai stau cu ei.

Am vrut să-l cert, să-l zgudui, să-i spun că nu așa se face. Dar privirea lui era atât de pierdută încât m-am abținut. Am luat copiii de mână și i-am dus la mine acasă, fără să știu că din acel moment viața mea nu va mai fi niciodată la fel.

Aveam 38 de ani, eram singură și obișnuită cu rutina mea liniștită: cafeaua de dimineață, jobul la editură, serile cu o carte bună și liniștea apartamentului meu mic din București. Dintr-odată, m-am trezit mamă peste noapte pentru doi copii traumatizați — Andrei avea 7 ani, Sofia abia împlinise 4.

Primele zile au fost un haos: plânsete noaptea, crize de furie, refuzul de a mânca sau de a merge la grădiniță. M-am simțit copleșită de vinovăție — pentru că nu eram mama lor adevărată, pentru că nu știam cum să le alin durerea, pentru că simțeam uneori că îi urăsc pe toți cei care i-au adus aici.

Mama noastră a venit după o săptămână să „mă ajute”. De fapt, a venit să mă judece.

— Irina, nu ești făcută pentru asta. Tu nici măcar nu ai copii! Ce știi tu despre crescut un copil?

— Și atunci cine să-i ia? Să-i lase statului? Să-i trimit la orfelinat? am răspuns printre dinți.

— Vlad are nevoie de ajutorul nostru, nu de judecată! Dar tu… tu mereu ai fost cea responsabilă. Mereu ai pus pe alții înaintea ta. Nu ți-e destul?

Adevărul e că nu-mi era destul. Simțeam că trebuie să fac ceva bun în viața asta. Poate pentru că tata ne-a părăsit când eram mici și mama a rămas singură cu noi doi — eu mereu am fost cea care a avut grijă de Vlad. Poate că nu știam altfel.

Au trecut luni în care am învățat să fiu mamă din mers: am citit forumuri despre traume la copii, am stat nopți întregi lângă patul Sofiei când avea coșmaruri, am mers la ședințe cu psihologul școlii după ce Andrei a lovit un coleg. Am pierdut prieteni care nu au mai avut răbdare cu mine — „Ești obosită mereu”, „Nu mai ai timp de nimic”, „Nu ești mama lor!”

Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, Vlad m-a sunat din nou.

— Irina… cred că vreau să-i iau înapoi. Am început terapia. M-am lăsat de băut. Poate merit o a doua șansă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la jucăriile împrăștiate prin sufragerie, la desenele Sofiei lipite pe frigider și mi-am dat seama cât de mult mă atașasem de ei.

— Vlad… copiii abia acum încep să se simtă în siguranță aici. Nu vreau să-i rănesc din nou.

— Sunt tatăl lor! Nu poți să mi-i iei!

A urmat o ceartă cumplită. Mama a intervenit și ea — „Irina, trebuie să-l lași! E dreptul lui!” — iar eu m-am simțit prinsă între două lumi: datoria față de fratele meu și dragostea pentru copiii lui.

Într-o zi, Andrei m-a întrebat:

— Tu o să pleci și tu ca mama?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am luat în brațe și i-am promis că nu voi pleca nicăieri. Dar oare puteam să-mi țin promisiunea?

Lupta pentru custodie a început discret — întâlniri cu asistenți sociali, vizite inopinate acasă, discuții interminabile cu avocați. Familia noastră s-a împărțit în tabere: unii de partea mea („Irina le-a salvat viața!”), alții de partea lui Vlad („E tatăl lor! Are dreptul!”). Vecinii șușoteau pe la colțuri — „Uite-o pe Irina, nici bărbat n-are și crește copiii altuia!”

În tot acest timp, copiii au început să-și revină: Andrei a luat premiul II la olimpiada de matematică, Sofia a desenat prima ei familie — eu ținându-i de mână pe amândoi. Am plâns când am văzut desenul.

Într-un final, judecătorul a decis ca Vlad să poată avea vizite supravegheate pentru început. Eu am rămas tutore legal temporar. Vlad încă luptă să-și recapete viața și copiii.

Sunt nopți când mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus familia fratelui meu pentru totdeauna. Sunt zile când mă simt vinovată că iubesc acești copii ca pe ai mei și mă tem că într-o zi îi voi pierde.

Dar poate că familia nu e doar sânge sau obligație. Poate că familia e acolo unde cineva rămâne atunci când toți ceilalți pleacă.

Oare dragostea poate vindeca ceea ce alții au distrus? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?