Fratele meu vrea partea lui din casa părinților: O poveste despre familie, sacrificii și alegeri

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să stau cu voi, vreau viața mea! Vreau partea mea din casă!
Vocea lui Vlad răsună în sufrageria noastră mică, cu pereții galbeni și miros de cafea arsă. Mama s-a oprit din spălat vasele, iar tata, cu ochii roșii de la muncă, a rămas nemișcat pe scaun. Eu, Ana, am simțit cum mi se strânge stomacul. Aveam 28 de ani și credeam că nimic nu ne poate despărți. Dar Vlad, fratele meu mai mic, abia împlinise 19 ani și deja voia să se căsătorească cu Irina, fata cu ochii verzi de la etajul trei.

— Vlad, nu vorbi prostii! Ce parte? Casa asta e tot ce avem! a izbucnit mama, cu vocea tremurândă.

— Nu-mi pasă! Eu nu pot să plătesc chirie cu Irina. Vreau partea mea acum! Dacă nu-mi dați banii, vând tot! a urlat el, trântind ușa.

Am rămas toți trei în liniște. Tata s-a ridicat încet și a ieșit afară să fumeze. Mama s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă încet. Eu am simțit că lumea mea se prăbușește. Cum ajunsesem aici? Noi, care mâncam împreună în fiecare duminică, care râdeam la glumele proaste ale lui Vlad…

Totul a început când Vlad a cunoscut-o pe Irina. Erau amândoi copii, dar s-au îndrăgostit nebunește. Într-o zi, Vlad a venit acasă și ne-a spus că vrea să se căsătorească. Tata a râs, mama a zis că e o prostie de adolescent. Dar Vlad n-a glumit. A început să lipsească de acasă, să stea nopți întregi la Irina. Apoi a venit cu cererea: partea lui din casă.

Casa noastră era moștenirea bunicilor. O casă veche, dar plină de amintiri: poze cu noi mici pe pereți, miros de cozonac iarna, certuri și împăcări. Tata lucra la combinat, mama era vânzătoare la magazinul din colț. Nu aveam bani mulți, dar aveam dragoste.

— Ana, tu ce zici? m-a întrebat mama într-o seară.

— Nu știu… Cum să-i dăm partea? Unde să mergem noi? am răspuns eu, simțind că mă sufoc.

— Poate are dreptate… Poate trebuie să-l lăsăm să-și trăiască viața… a spus tata încet.

În zilele următoare, Vlad a venit acasă doar ca să ceară bani. A adus-o și pe Irina. Ea stătea cu ochii în pământ, rușinată.

— Ana, te rog… Ajută-ne! Nu avem unde sta… Ne iubim! mi-a spus Irina într-o zi.

Am simțit milă pentru ea. Dar și furie. Cum puteau să ne ceară așa ceva? Să ne lase pe drumuri?

Într-o seară, l-am găsit pe tata plângând în curte.

— Ana… Eu n-am avut nimic de la ai mei. Am muncit toată viața pentru casa asta… Pentru voi…

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi. Mama nu mai vorbea cu Vlad. Eu nu mai știam ce să fac. Prietenii mei râdeau: „Lasă-l, Ana! Să vadă cum e viața!” Dar era fratele meu…

Vlad a început să aducă avocați. Ne-a amenințat că ne dă în judecată dacă nu-i dăm banii. Tata s-a îmbolnăvit de inimă. Mama s-a închis în ea însăși.

Într-o zi, am cedat.

— Vlad, hai să vorbim! Dacă vinzi partea ta, unde mergem noi? Unde merge mama? Unde merge tata?

— Nu mă interesează! Eu vreau să fiu fericit! Voi nu mă înțelegeți!

— Și noi? Noi nu contăm?

A tăcut. Apoi a plecat fără să spună nimic.

Au urmat luni de tăcere și certuri. Tata a început să vândă din lucruri ca să-i dea lui Vlad ceva bani. Mama s-a îmbolnăvit de nervi. Eu am început să urăsc casa care odinioară era refugiul meu.

Într-o zi, Vlad a venit cu Irina și un copil mic în brațe.

— Ana… Îmi pare rău… N-am știut cât doare… N-am știut cât rău pot face…

L-am privit lung. Am vrut să-l iert, dar nu puteam uita tot ce făcuse.

Acum stau singură în camera mea și mă întreb: oare familia chiar valorează mai mult decât orice avere? Sau uneori dragostea pentru cei dragi ne orbește și ne face să greșim iremediabil?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum împaci inima cu dreptatea când totul se destramă?