Fratele meu a refuzat să aibă grijă de mama bolnavă și a vrut să-i vândă casa: de atunci, nici eu, nici mama nu mai vrem să auzim de el

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să stau aici, să am grijă de ea! strigă Radu, trântind ușa bucătăriei, cu ochii injectați de nervi.

Eram în mijlocul unei seri ploioase de noiembrie, iar mama tușea în camera ei, slabă și aproape fără vlagă. Mirosea a ceai de tei și a medicamente ieftine. Eu tocmai ajunsesem de la serviciu, obosită după o zi lungă la spitalul din oraș. Radu, fratele meu mai mare cu patru ani, stătea pe canapea cu telefonul în mână, butonând nervos.

— Radu, nu poți să pleci acum! Mama are nevoie de noi amândoi! am spus printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Eu nu sunt infirmierul nimănui! De ce trebuie să mă sacrific eu? Tu oricum vii mereu cu pretenții, ca și cum ai fi tu mai bună! a răspuns el, ridicând tonul.

A fost momentul în care am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Crescusem împreună într-un apartament modest din Ploiești. Tata murise când aveam 12 ani, iar mama ne crescuse singură, muncind pe brânci la fabrica de confecții. Radu fusese mereu răsfățatul casei – mama îi făcea toate poftele, îi ierta toate prostiile. Eu eram fata „responsabilă”, cea care trebuia să fie mereu exemplu.

După liceu, eu am plecat la București la facultate. M-am angajat devreme, mi-am plătit chiria, am tras tare să nu depind de nimeni. Radu a rămas acasă. A schimbat câteva joburi prost plătite, dar cel mai mult a stat pe banii mamei. Când ea s-a îmbolnăvit de cancer la plămâni, eu am fost cea care a venit acasă să o duc la doctori, să îi fac cumpărăturile, să îi gătesc. Radu era mereu ocupat sau prea obosit.

Într-o zi, l-am auzit vorbind la telefon cu cineva:

— Da, domnule Popescu, v-am spus că apartamentul e liber curând. Mama nu mai are mult… Da, vă anunț imediat ce se eliberează.

Mi s-a făcut rău. Am intrat peste el în cameră:

— Ce faci? Vrei să vinzi casa mamei cât timp ea încă trăiește?

— Irina, gândește logic! Oricum nu mai are mult. Mai bine vindem acum și împărțim banii. Eu vreau să plec din țară!

Am simțit cum mi se strânge inima. Mama era tot ce aveam mai scump. Cum putea Radu să fie atât de rece? Am început să ne certăm zilnic. Mama ne auzea și plângea în pernă. Într-o seară, m-a tras lângă ea și mi-a șoptit:

— Lasă-l pe Radu… Nu te certa cu el pentru mine. Tu ai grijă de tine.

Dar nu puteam. Nu puteam să-l las să o trădeze pe femeia care ne-a crescut singură. Într-o zi, când mama era la spital pentru chimioterapie, Radu a venit cu un notar acasă. Voia să o convingă să-i dea procura pentru vânzare.

— Mamă, semnează aici! E spre binele nostru!

Mama l-a privit cu ochii goi:

— Nu semnez nimic. Casa asta e tot ce am muncit o viață.

Radu a plecat trântind ușa și nu s-a mai întors. Nici măcar când mama s-a stins, după încă șase luni de chinuri. La înmormântare nu a venit. A trimis un mesaj sec: „Condoleanțe”.

Am rămas singură în apartamentul copilăriei mele, cu amintirile unei familii care nu mai există. Oamenii din bloc mă priveau cu milă:

— Ce fată bună ai fost… Dar fratele tău?

Nu știam ce să le răspund. Uneori mă întreb dacă sângele chiar contează atât de mult sau dacă familia se rupe atunci când dragostea dispare. Am încercat să-l sun pe Radu după moartea mamei. Nu mi-a răspuns niciodată.

Acum locuiesc singură în casa noastră veche și mă gândesc la toate sacrificiile pe care le facem pentru cei dragi și la cât de ușor pot unii să uite totul pentru bani sau pentru un vis egoist. Poate că nu toți frații sunt făcuți să fie familie până la capăt.

Mă uit în oglindă și mă întreb: oare câți dintre noi au trecut prin astfel de trădări? Ce ne ține împreună – sângele sau alegerea de a fi acolo unul pentru celălalt?