Flori pe prag: Când gesturile vecinului zdruncină căsnicia

— Cine e la ușă la ora asta? vocea lui Vlad răsună din sufragerie, cu o notă de iritare pe care nu o putea ascunde nici dacă ar fi încercat. M-am uitat pe vizor și am văzut chipul noului nostru vecin, Darius, zâmbind larg, cu un buchet de flori în mână. Am deschis ușa, ezitând.

— Bună ziua, doamnă Ana! Am văzut că ieri v-ați chinuit cu sacoșele și m-am gândit să vă aduc ceva frumos. Să vă lumineze ziua! mi-a spus el, întinzându-mi florile.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu mai primisem flori de la Vlad de ani buni. Am bâiguit un mulțumesc și am închis ușa repede, simțind privirea lui Vlad arzându-mă din spate.

— Ce-a vrut? a întrebat el, ridicându-se de pe canapea.

— Nimic… doar un gest drăguț, am spus, încercând să par indiferentă.

Vlad s-a apropiat și a privit florile cu o grimasă. — Nu-mi place tipul ăsta. E prea amabil.

Am râs fals, dar în stomac simțeam deja un nod. În seara aceea, Vlad a tăcut la cină. Eu am pus florile într-o vază și le-am așezat pe masă, dar atmosfera era încărcată. Fetița noastră, Mara, a întrebat inocent:

— Mami, cine ți-a adus florile?

— Un vecin nou, iubita mea.

Vlad a trântit furculița pe masă. — Poate ar trebui să-i mulțumim împreună, nu?

Noaptea aceea am dormit spate în spate. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit acceptând florile. Dar ce era să fac? Să le arunc în fața omului?

Zilele au trecut, dar Vlad a devenit tot mai distant. Orice discuție se transforma într-o ceartă. Odată, când am întârziat de la serviciu pentru că am stat la o cafea cu colega mea, Irina, Vlad m-a întâmpinat cu:

— Ai stat cu Darius?

— Nu! Cum poți să crezi asta?

— De ce nu? Pare că-ți place atenția lui!

Am izbucnit în plâns. Nu era prima dată când gelozia lui Vlad ieșea la suprafață, dar niciodată nu fusese atât de crud. M-am simțit vinovată fără motiv.

Într-o sâmbătă dimineață, Mara a venit alergând:

— Mami, Darius e la poartă! Are ceva pentru tine!

Am ieșit și l-am găsit pe Darius cu o pungă de mere din grădina lui.

— Să aveți pentru plăcintă! a spus el zâmbind.

Vlad a apărut brusc lângă mine.

— Mulțumim, dar nu e nevoie să ne tot aduci lucruri! i-a spus rece.

Darius a dat din umeri și a plecat fără să spună nimic. M-am simțit rușinată și furioasă pe Vlad.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Vlad m-a acuzat că îi dau motive să fie gelos.

— Poate dacă ai fi mai atent cu mine, n-aș observa gesturile altora! am strigat eu, fără să-mi dau seama că tocmai rosteam ceea ce mă durea cel mai tare.

A urmat o tăcere apăsătoare. Mara s-a ascuns în camera ei speriată.

A doua zi am găsit pe prag un bilet: „Îmi pare rău dacă v-am supărat. Nu asta era intenția mea.” Era scrisul lui Darius. Am simțit un val de vinovăție și tristețe. Nu voiam să stric relația cu Vlad, dar nici nu puteam controla gesturile altora.

În următoarele săptămâni am încercat să repar lucrurile cu Vlad. Am început să vorbim mai mult, să ne spunem ce ne doare. Dar rana rămânea acolo: lipsa de încredere. Oricât încercam să-l asigur că nu există nimic între mine și Darius, Vlad părea mereu la pândă.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, Vlad mi-a spus:

— Mi-e teamă să nu te pierd. Știu că nu sunt perfect… Dar nu pot suporta gândul că altcineva te-ar putea face fericită.

L-am luat de mână și i-am spus:

— Nu vreau pe nimeni altcineva. Dar trebuie să ai încredere în mine. Altfel… ce rost are totul?

Am plâns amândoi atunci. Poate pentru prima dată după mulți ani ne-am spus adevărul: că ne e frică unul de celălalt și de ce ar putea aduce viitorul.

Darius n-a mai venit la noi. Ne salutam politicos pe scară sau în curte, dar nimic mai mult. Florile s-au ofilit demult, dar ecoul gestului lui încă plutește între mine și Vlad.

Mă întreb uneori: cât de fragile sunt relațiile noastre? Oare chiar atât de puțin trebuie ca totul să se clatine? Dacă un buchet de flori poate zdruncina o familie, ce ne ține cu adevărat împreună?